-Demență-

Malul mării

Valurile se sparg de stâncile acuțite,
Nourii plâng cu lacrimi sărate.
Marea e zbuciumată și simt că sunt și eu.
Când soarele dispare după orizont,
Pescărușii se adună pe nisipul ud, croncănind de zor.
Pe malul mării, totul e trist.
Cartea pe care-o citesc, este despre o fată, ce-și găsește sortitul, pe malul mării.
Nu te-am găsit nici vara asta;
Gându-mi zboară doar... la tine.
Cu ochii-ți verzi, m-ai cucerit de la-nceput,
când te-am văzut,
pe malul mării.
Uneori te caut, alteori de uit, pentru ca mai apoi, să te caut iar.
Nu e bine ce gândesc și cum mi te imaginez. Dar știi?
Nu mă pot abține. Pentru că, arătai splendid.
Într-o rochie de bumbac albă, dansai pe plajă;
Te priveam, uluit;
Dar tu nu o făceai, nu mă priveai.

Trec zilele, trec nopțile,
Eu tot te caut, căci în seara aceea,
m-ai distrus.
Nu mai gândesc limbede și parcă te simt, la mine-n brațe.
Dar dacă nu exiști? Dacă ești o-ntruchipare?
A ce voiam odată...
Nici nu știu, cine sunt eu.

Și mă culc pe nisipul rece, dar nu adorm.
Privesc cerul grizonat, ce prevestește-o furtună.
Aud pescăruși și o femeie ce strigă.
Îmi închid ochii și mi te imaginez, dansând.
Ce-aș da să te mai văd odată, chiar și marea.
O mână-mi atinge ochii.
Și-mi șoptește cu o voce cristalină, ca de zână "Vino cu mine".
Și m-am dus; Știam că tu ești.
Simțeam din bătăile inimii mele.
Din șuieratul vântului,
și din cântul valurilor.
"Acum mă vezi."

Te vedeam în toată splendoarea,
exact cum mi te aminteam.
Parul blond ca de aur,
Cu-o cunună din lauri.
Rochia albă, rochia ce mi-a luat mințile.
Și veșnicii ochi verzi,
care acum mă priveau.
Te-ai apropiat de urechea mea și cu o voce de copil mi-ai poruncit: "Dă-mi-o!"

Știam exact ce vrei. Și asta am făcut.
Mi-am dat marea. Ce iubeam mai mult.
Mi-am dat soarele. Ce mă-ncălzea.
Și în final, inima. Cea ce te dorea.
Am rămas în umbră, privindu-te ultima dată,
cum te pierzi în marea,
pe care n-am mai vazut-o, niciodată.