PENIBIL, PROASTĂ ȘI PERFECTĂ

Capitolul XIX - Agonie

Camelia ajunge plângând acasă. Se dezbracă în grabă, împrăștiându-si toate hainele pe jos. Se plimbă de colo colo, fără vreun scop anume.

Vede geamantanul pus bine într-un colț. Îl ia și începe să trântească în el lucrurile care îi sunt la îndemână. Telefonul îi sună pe noptieră, dar nu îl bagă în seamă. Ea continuă să se agite prin cameră.

În goana ei nebună, se împiedică de ceva și cade pe jos. Își pierde ochelarii prin toată harababura. Se ridică încet, dar privirea i se ațintește în oglinda măsuței de machiaj a Ceraselei.

Arăta ca o epavă. Nu a mai fost acasa de câteva zile. Machiajul nu mai exista, fața îi era de o culoare negricioasă, formată din praful de pe plajă și rimelul curs pe obraji. Părul îi era în toate părțile. Ochii roșii, uscați de la atâta plâns, îi dădeau un aer înfricoșător.

Cum a ajuns în situația aceasta? Înainte era doar o fată obișnuită cu vise mărețe, acum e o criminală căreia îi este frică de adevăr: prietenul ei era mort. Nu putea vedea altceva în fața ochilor decât expresia neclintită a lui Skat.

Respirația i se accelerează, se năpustește asupra oglinzii, care se frânge în bucățele după ce pumnul ei mic aterizează în centrul acesteia. Mici șiroaie de sânge se preling pe sticlă în jos. Își simțea bătăile inimii pe întreg corpul.

Masa era un dezasrtru. Printe cioburi, o lamă argintie îi atrage privirea. Întinde mână stânga să dea cioburi la o parte. Era o foarfecă de croitorie, uitată probabil de a fi pusa la loc în cutia ei. Camelia o ridică și o examinează. Își ațintește privirea în ce a mai rămas din oglinda și rămâne așa pentru câteva secunde. Îi era scârba de ea însăși. Deschide foarfeca și o apropie de gat, iar cu cealaltă mână, ia o bucată din părul ei și trece lamele foarfecii prin el. Pe jos începe să se adune grămăjoare haotice de păr. Sunetul lamelor care se freacă una de cealaltă îi răsună cu ecou în cap.

Când a ajuns să nu mai aibă ce să taie, a luat foarfeca și a trântitit-o de podea. O bătaie în ușă o readuce la realitate, însă nu se clintește. În broască se învârte o cheie.

- Camelia? o strigă Magdalena pe prietena ei, căutând cu ochii prin cameră.

Aceasta tresare când privirea ei o întâlnește pe cea a Cameliei, care se uita în gol, ca un copil ce își așteaptă pedeapsa din partea părinților. Magdalena se uită cu nedumerire la dezastrul pe care l-a provocat prietena ei, apoi o examinează pe aceasta din cap până în picioare. Părul ciopârțit o făcea să pară și mai hidoasă decât de obicei, iar lipsa hainelor îi dădea aerul unui experiment eșuat. Magda își mușcă buza inferioară, abținându-și rasul. Închide ochii pentru câteva secunde, având o întreagă dezbatere în capul ei daca merită sau nu, dar deschide gura și zice, apropiindu-se:

- Ești bine?... Ce ai făcut?

O prinde de umerii reci, iar aceasta o ațintește cu privirea. Se năpustește în brațele Magdalenei. Ajung amândouă să se prăbușească pe podea.

Magdalena o bate ușor cu palma pe spatele ei rece, încercând să o calmeze pe cea care era în pragul nebuniei.

- E vina mea! A murit din vina mea!

Magdalena își dă ochii peste cap. Într-un fel avea dreptate.

Se desprinde din îmbrățișare și îi prinde capul gol între palme. Îi șterge lacrimile cu vârful degetelor mari, apoi adaugă, privind-o drept în ochii-i roșii:

- Nu, nu e vina ta. Te rog eu să te oprești. Îți faci mai rău dacă plângi, decât bine...

Aceasta se ridică și revine în câteva secunde cu o sticlă în mână pe care i-o întinde Cameliei.

- Uite, bea o gură de apă.

A reușit să se calmeze într-un final. Magdalena îi întinde prima haină pe care o găsește, deoarece nu mai suporta să se uite la trupul gol al Cameliei. Aceasta se îmbracă și se îndreaptă spre baie. Se spală pe față. Mâna dreaptă o durea extrem de tare. Îi era frică să se privească în oglindă. Se întoarce și se aruncă pe pat.

- Ce faci cu geamantanul ăsta? o întreabă Magdalena ușor nedumerită când se întoarse. Doar nu te gândești să pleci, nu? Acuma, când poliția îți urmărește orice mișcare...

Fata observă mână sângerândă a Cameliei și se pune să caute prin sertare.

- Eu nu mai am ce să caut aici!... spune Camelia, uitându-se în gol la tavan.

- Dar tu gândești puțin înainte? încearcă prietena ei să îi schimbe părerea.

- Asta e problema, că mă gândesc. Totul a început de când am ajuns aici, chiar din prima zi... Mă simt bântuită, de parcă am deblocat o ușă pe care n-ar fi trebuit să o ating niciodată, iar fantoma asta o să mă urmărească peste tot dacă nu plec...

Magdalena nu îi raspunde. Găsise ce căuta, așa că se apropie de fata de pe pat și se așează în genunchi pe podea. Îi ia mana suferindă într-a sa și se pune să i-o bandajeze. Camelia nu scoate niciun sunet, chiar dacă o durea groaznic. După ce a teminat, se ridică în fund, la marginea patului.

- Și Skat... el nu merita asta... adaugă tremurat Camelia, uitându-se de sus la prietena ei.

Magdalena îi întinde mână, iar Camelia o pune moale peste a ei. O admiră pentu câteva momente, cu o ușoară satisfacție, apoi adaugă:

- Hai să nu ne mai gândim la el. Știi de ce ai nevoie?... o plimbare! Hai cu mine, mai respiri aer, mai vezi lumea...

- Nu... se trage Camelia, întinzându-se înapoi pe pat.

- Haide... se ridica Magdalena, o readucă de mână să o traga să coboare din pat. Oricum o să vina Cerasela și o să fie furioasă ca i-ai spart oglinda... Hai!!

Convinsă de faptul că nu vrea să asiste prea curând la furia colegei ei de cameră, se ridică din pat. Se îmbracă în grabă cu ceva decent, apoi părăsesc împreună încăperea, care era un dezastru.

Cele două fete se urcă în mașina Magdalenei. Aceasta îi trimite un mesaj scurt Ceraselei: 'Suntem pe drum. Fata e o epava', apoi pune cheia în contact și pleacă.