PENIBIL, PROASTĂ ȘI PERFECTĂ

Capitolul XX - Vii cu vii și morții cu morții

Pragul dintre realitate și imaginație, adevăr și minciună, luciditate și nebunie este atât, atât de subțire, încă atârnă de un fir de ață. Ai nevoie de un singur pas ca să le treci pragul. Și odată acolo, nu mai e cale de scăpare. E ca și cum cobori scările în grabă și uiți de ultima treaptă.

Gândurile celor două fete erau în antiteză totală. Capul uneia era limpede ca lacrima, pe când în capul celeilalte era cel mai mare haos. Una din ele își avea viața planificată până la ultimul detaliu, cealaltă nu știa dacă va mai apuca ziua de mâine.

Timpul era un concept inexistent pentru Camelia când a observat că Magdalena găsise deja un loc de parcare. Cele două fete coboară din mașină, Camelia mai abătută ca niciodată.

Cu chiu, cu vai, Magdalena o târăște pe Camelia pana la cea mai apropiată frizerie. Părul ei lung și mătăsos era acum distrus. Bâzâutul mașinii de tuns, care îi nivela părul rămas, a făcut-o să își aducă aminte în ce stare se afla. Nu se mai putea privi in oglindă, se simțea responsabilă de tot ce s-a întâmplat. Era vina ei pentru tot. Doar vina ei.

- Ok, acum, că arăți mai decent, vii cu mine, Magdalena încearcă să îi zâmbească.

Fata îi raspunde cu un oftat lung.

- Să știi că... îmi place versiunea asta nouă a ta! încearcă Magdalena să o înveselească, punându-i mâna după gât.

Camelia se uita abătută în asfalt. Îi era frig la cap, simțea lipsa bretonului cu care se obișnuise să trăiască. Dar acum nu îi prea păsa, nu era atentă la nimic, nici măcar la lumea din jurul ei. Capul ei era încețoșat de imagini ce nu îi dădeau pace. Ar vrea să poată retrăi bucuria pe care a simțit-o când aflase că avea oportunitatea de a studia în State. Dar totul a fost o mare agonie, niște zâmbete deșarte pe fața unui copil care nu știa încă ce e durerea.

Magdalena se oprește, dupa o plimbare care părea destul de lungă. Camelia realizează de-abia acum că sub picioarele ei este iarbă. Își ridică privirea și vede că este înconjurată de morminte. Nu era nimeni prin preajmă. Se uită confuză la prietena ei, care își avea privirea ațintită spre piatra de marmură din fața ei. Camelia o citește: Fei Kagami. Numele i se părea foarte, foarte cunoscut, iar poza de pe mormânt părea că o mai văzuse undeva.

-Ce amuzantă e viața asta, nu-i așa...? rupe Magdalena tacerea chinuitoare.

Camelia tresare la auzul cuvintelor fetei. Nu apucă să zică ceva, că Magdalena continuă:

- Unii oameni ar da totul ca să ajungă în locuri cât mai de top, iar alții își aruncă tot ce au la gunoi. Până la urmă, toți ajungem intr-un astfel de loc, fie că vrem, fie că nu.

Camelia nu înțelegea unde voia fata să ajungă. Dar locul în care se afla o speria, îi readuse proaspăt în minte moartea lui Adi Skat. Începuse să tremure.

- Camelia, draga mea, dacă nu te-aș fi întâlnit, viața mea nu ar mai fi fost atât de palpitantă, adaugă Magdalena luând-o în brațe.

Pe chipul Cameliei apare un zâmbet de ușurare. Nu credea vreodată că o să-și găsească o prietenă mai bună decât cea pe care o strângea acum în brațe.

- Însă... să știi că ar fi fost mai bine dacă nu te-aş fi întâlnit!...

Cameliei îi scapă un suspin adânc și i se taie respirația. Mâinile și picioarele i se înmoaie treptat. Un obiect rece i-a pătruns abdomenul.

- Po... po... poftim? întreabă Camelia, devenind din ce în ce mai amețită. Nu putea sa creadă ce i se întâmpla.

- Daca nu erai tu, fetița aceasta ar mai fi fost în viață, iar Clementine ar fi fost bine acum, îi șoptește Magdalena la ureche, înfingându-i lama și mai adânc în corp.

Fata își trage privirea să o privească în ochi și continuă:

- Noi două nu am fost și nu vom fi niciodată prietene. Adică, nu te supăra pe mine, dar nu am avut niciodată lucruri în comun. Tu doar ai avut o serie de căderi nervoase și părinții tăi au intervenit împreună cu consiliera universității să fiu prietenoasă și să am grijă de tine. Dacă nu aș fi fost plătită să fac pe infirmiera cu tine, m-aș fi mutat cu Clementine din prima săptămână. Aici ar fi venit Micky și atunci tu și ea ați fi fost două pițipoance ignorante, una pasionată de lifestyle și cealaltă o mare tocilară și poate ați fi ajuns să fiți prietene și atunci săraca fată nu ar fi sfârșit împinsă pe scări de la etajul 4 de către o psihopată. Dar după ce am început sa mă apropii de tine, te-am recunoscut ca fata ce mi-a ucis una din cele mai bune prietene din copilărie și nu puteam să las treaba nerezolvată, Magdalena scapa un surâs. Așa că te rog eu mult, nu mai fă pe mimoza suferindă și treci peste această dramă!

Magalena îi dă drumul, iar Camelia se prăbușește pe iarba umedă. Simțea miros de fum, dar nu știa de unde. "Nu ești întreaga la cap!!", se aude un țipăt în urechea ei, care părea să fie al lui Clementine, dar vocea fetei se schimbă brusc. Acum e mai ascuțită, ca cea a unui copil. "Tu m-ai ucis!"

Camelia deschide ochii și începe să-și strige:

- Feeei!!! NUUU!!

Apoi își pierde cunoștința.

Magdalena se uită la ea cu privirea rigidă. Se apleacă spre Camelia, ii ia mâna și i-o pune pe cuțit. După ce își pune mănușile în poșetă, își scoate telefonul și scrie un mesaj: 'Rândul tău'. După ce l-a trimis, formează '911':

- Veniți repede! țipă fata cu cea mai bine jucată disperare. Prietena mea a încercat să se sinucidă! zice ea suspinând.

Nu după mult timp, mașinile de intervenție își fac apariția. Camelia este urcată in ambulanță cu cea mai mare repeziciune, pierduse foarte mult sânge.

- Puteți să ne însoțiți la secție să vă punem niște întrebări? se apropie un polițist de Magdalena care plângea în liniște.

- Desigur, răspunde ea, nu înainte de a-și șterge lacrimile.

Magdalena se găsește din nou după câteva zile în biroul locotenentului Rauff, după ce aceasta a aflat că suspectul ei principal a ajuns la spital.

- Nu înțeleg ce i-a trecut prin cap! suspină Magdalena. Credeam că nu a facut nimic rău, dar acum nu mai știu! spune ea, înainte de a izbucni din nou în lacrimi.

Rauff îi întinde o cutie cu șervețele. Se uită cu foarte mult interes la fata din fața ei.

- Poți să-mi spui de unde a început totul?

Magdalena inspiră adânc, apoi spune, uitându-se abatută in pământ:

- Aflasem că ieșise din arest și m-am dus la ea să văd cum se simte. Când am intrat în camera ei, m-am îngrozit... fata plangea dezbrăcată pe podea, înconjurată de cioburi și păr proaspăt tăiat. Am reușit să o calmez, și am decis sa o duc la un frizer, pentru că arata oribil...

Fata se oprește pentru o secundă și ia o gură de apă din paharul de pe masă. O observă pe Rauff care nota ceea ce zicea, chiar daca era înregistrată in același timp.

- Apoi am mers să ne plimbăm puțin fără vreo țintă anume, eu doar mă țineam după ea. Am ajuns într-un cimitir. După spusele ei, acolo totul era liniștit, nu ar deranja nimeni locul. Nu am dat importanță la ceea ce a spus pană cand...

Magdalena se oprește și suspină.

- Până când? își ridică polițista privirea la ea.

- Până când... a scos un cuțit din poșetă...! izbucnește Magladlena, acoperindu-și fața cu mâinile. A început să mă amenințe, spune ea printre lacrimi, să-mi spună că o să mor așa cum a murit și colega mea de cameră, că nu o să mai am nicio scăpare.

Rauff devenea din ce in ce mai intrigată.

- N-am înțeles la ce se refera, dar a contiuat să-mi spună ca totul e din vina mea, că trebuie să platesc. Se apropia din ce în ce mai mult de mine, am încercat să fug, dar nu mă lăsau picioarele. Am închis ochii, așteptând să mă atace, când am auzit un strigăt. Fata s-a înjunghiat singură!

Magdalena izbucnește în lacrimi de-a binelea. I-ar prinde bine să își înceapă cariera de actriță cât mai curând.