PENIBIL, PROASTĂ ȘI PERFECTĂ

Capitolul VII - Viața în roz

Zi de toamnă târzie. Ironic, copacii se dezbracă din ce în ce mai mult cu cât frigul se apropie. Ploaia anostă strică liniștea pașnică a zilelor răcoroase de noiembrie. Totul pare mohorât și trist.

Dar nu și dacă mai răsare soarele și pe strada ta emoțională și se deghizează într-un prinț fermecat, care te face să uiți de toate problemele pe care le ai. Camelia nu știa nimic despre Skat, dar cu siguranță a vrăjit-o.

Însă, nici macar farmecele din sufletul ei nu îi pot comanda vremii. Ploaia care bătea în geam nu o lăsa pe Camelia sa doarmă bine. Gândurile ei răzlețe dintre somn și realitate o făceau să viseze conștient scenarii care în viața reală cu siguranță nu o să se întâmple. Până la urmă, se vede nevoită să se ridice din pat să se pregătească de cursuri.

În zăpăceala ei matinală, își scapă telefonul pe jos și o trezeste pe Cerasela. Aceasta începe sa bombăne detalii despre somnul ei de frumusețe.
Camelia se uită cu dezgust la blonda care își întorcea capul pe partea cealaltă, întrebându-se cum de nu doarme în altă parte ca de obicei. Nu se simțea aptă să se certe cu ea, așa că îi trântește ușa, în speranța de a o trezi de-a binelea.

Se oprește în fața porții de la intrare, își trage o palmă peste față: "Ah, umbrela!".

Iese afară cu un oftat în gât că o să i se strice machiajul, dar se oprește. Picurii de ploaie încetează să îi mai deranjeze părul. Se uită în sus, o umbrelă, și în spatele ei era Skat, zâmbind:

- Salut, fata din parc! Îți lipsește ceva?

Păcat că zâmbetul lui nu putea readuce și soarele dintre nori. Camelia îi smulge umbrela din mână.

- Și eu, pe mine cui mă lași? spune băiatul, pe jumătate glumind, pe jumătate serios.

După o clipă de nedumerire, Camelia zice:

- Poți să vii cu mine.

- Încotro?

- Clădirea MLT.

- Ce coincidență. Și eu merg tot acolo.

După o discuție interminabilă despre vreme și un drum parcurs cu senzația stânjenitoare de a nu zice sau face ceva greșit, ajung la cursuri. Găsesc două locuri în spate și se așează unul lângă celălalt. Camelia îl privește pe furiș. El se întoarce la ea, însă fata își ferește privirea.

- Ti-am spus că ești frumoasă?

Camelia se întoarce brusc, dar se blochează în profunzimea ochilor săi căprui.

- Nu...

- Atunci ți-am zis acum! zice aceasta zâmbind, menținand contactul vizual.

Tensiunea dintre ei creștea ușor, presiunea devenea din ce în ce mai apărătoare și densă.

Ușa se lovește de perete, spărgând globul de cristal care îi acoperea pe cei doi, dar și grupulețele de prieteni care discutau prin jurul lor. Un profesor durduliu, dar înalt intră în sală. Părul negru, tuns periuță, încerca să mascheze firicelele cărunte. Pe cămașa albă păstra semnele ploii de afară. Se aruncă pe scaun, se rotește odată și se oprește cu fața la studenți. Își așează coatele pe masă, sprijinindu-și bărbia proaspăt rasă în mâini, și îi studiază intens pe studenți pentru câteva minute. Se lasă pe spate și rupe tăcerea deja jenantă:

- Bună ziua, dragi studenți! Cine e gata să învețe?

- Yey! strigă cineva din fundul clasei.

După câteva secunde de râsete spontane, se face liniște în sală și toată lumea e atentă la profesor. Cu excepția Cameliei. Privirea îi era îndreptată spre catedră, dar încerca cu coada ochiului să-și admire prietenul, fără să atragă atenția asupra ei. Skat, simțindu-se urmărit, o prinde brusc de mana. Camelia înroșește puțin, dar pulsul ei a luat-o razna.

Până la finalul orei însă, soarele a câștigat lupta cu norii înfumurați, lumina lui înseninând chipurile studenților.

Adi s-a întors către Camelia și cu un zâmbet larg pe față o întreabă:

- Vrei să vii cu mine pe plajă?

Camelia, luată pe nepregătite, își încrucișează brațele:

- Cum?... Dar tocmai a plouat, nisipul v-a fi ud...

- Știu eu un loc, dă din sprâncene Skat.

- Unde îți duci toate prietenele? își dă ea ochii peste cap, râzand.

- Doar fetele speciale, ca tine, i-o întoarce el, luându-i mâna într-a lui.

- Bine, cedează ea. Dar trebuie să mă schimb!

- Sigur. Te conduc.

Camelia ajunge în fața camerei și dă să descuie ușa, dar spre surprinderea ei, e deschisă. Intră șovăind, așteptându-se să-și vadă colega de cameră, dar dă nas în nas cu Clementine.

- Ah, tu erai... O aștept pe Cerasela, zice ea plictisită.

- Ce? Cum ai intrat aici?

- Pe ușă, Aurica mi-a dat cheia de rezervă.. Aurica e menajera, o lămurește Clementine văzându-i fața confuză. Ce-i drăguță? Ți-ai mâncat limba? Zii ceva, nu mai sta acolo ca o toantă!!

- Da... Trebuie să mă schimb...

Camelia se învârte prin cameră, conștientă că este urmărită de Clementine. Deschide gura să zică ceva, dar realizând că nu merita și renunță la idee. După ce își ia o rochie  înflorată si niște pantofi lejeri, se proțăpește în fața oglinzii să-și reușește machiajul.

- Hai că arăți decent pentru întâlnirea cu Adi, îi aruncă un compliment Clementine.

- Da? Merci!... Stai, cum știi care e numele lui? Sau că ies la întâlnire??

- Adi e fostul lui Micky. Ea stă în spatele meu la cursul de Psihologie Socială. S-a plâns la sfârșit că a auzit de la cineva, care e frate cu iubita colegului de cameră al celui mai bun prieten al lui Adi, că băiatul iese mai nou cu o urâtă dintr-o țară comunistă și am realizat că singurul gunoi naufragiat din campus ești tu. În plus, tocmai mi-ai confirmat.

Clementine se ridică din pat, trece prin spatele Cameliei, deschide ușa în fața căreia stătea Cerasela.

- Păcat că nu ești prietena noastră, ne-am fi distrat toate trei împreună, continuă ea, sărutând-o pe Cerasela pasional pe buze, apoi se apropie de Camelia.

- Nu merci! îi zice fata, dezgustată, și îi oprește mâna în piept ca să nu se apropie.

- Tu pierzi, zice Clementine dând din umeri.

Se desprinde după câteva secunde intense, smulge din mâna Ceraselei un plic roz și i-l înmânează Cameliei.

- Vom fi la adresa asta dacă vrei ceva cu noi, îi aruncă un sărut prin aer, după care se îndepărtează.

Cerasela se uită după ea, cântărind dacă a fi prietenă cu această ființă chiar merită. Își scutură scurt capul, alungând gândurile îndoielnice și o urmează, lăsând-o pe Camelia uimită în fața oglinzii. Telefonul fetei sună și o scoate din transă.

- Hei, eu sunt jos, mai vii? întreabă Adi.

- Da, sigur, acum cobor.

Ascunde plicul printre haine, apoi își ia paltonul și iese.

"Cine sunt aceste doua fete și ce vor cu mine? Și care e povestea cu Micky și Adi? Acum am și mai multe întrebări fără răspuns și tot ce am este un plic cu o adresă din New York. Oare ele chair cred că sunt așa de proastă să merg până acolo degeaba? Și totuși, dacă voi găsi cheia întrebărilor mele tocmai în orașul coroanei? Măcar îmi voi revedea bunicii...", se gândește Camelia pe coridor, nebăgând de seamă că pe lângă ea trec Aurica și Micky, nici că acestea se opresc în fața ușii ei și intră. Fata e adâncită în gânduri, dar le ascunde într-un cotlon al minții la vederea băiatului.

- Mergem? zice ea, întinzând mâna.