PENIBIL, PROASTĂ ȘI PERFECTĂ

Capitolul X - Focul adevărului

New York, orașul tuturor posibilităților, dacă ai bani sau relații, locul pe care însă Camelia îl detesta cel mai mult din lume.

Imaginează-ți că în fiecare an al copilăriei să mergi în același loc, în aceeași perioadă a anului doar pentru că părinții tăi te urăsc și decât să te dea la orfelinat, te lasă la bunici. Nu o înțelegeți greșit, Camelia îi iubea foarte mult și adora să meargă la ei, dar orașul în sine îi producea o stare de angoasă acută.

Cele două mașini erau pline până la refuz, de parcă cei cinci se mutau din campus, nu că făceau o vizită de patru zile în metropola americană. Prima mașină, a Ceraselei, era condusă de Clementine, în timp ce prietena ei și Chris se lingeau pe bancheta din spate. Magdalena și Camelia îi urmăreau din mașina din spate, încercând să țină pasul cu virajele bruște ale lui Clementine.

După mai multe atacuri de panică minore și câteva spaime de-ți trecea viața prin fața ochilor, s-au oprit în curtea unei vile destul de bine întreținută, în apropiere de Union City.

- A cui e casa? întreabă Camelia, înainte să intre.

- A fost a unei prietene, dar a murit și părinții ei mi-au lăsat-o mie în grijă, răspunde Cerasela plictisită, băgând cheia în ușa.

- Îmi pare rău...

- Sigur că da, îi zice Clementine în timp ce intrau înăuntru.

Holul străbătea casa, oprindu-se la o ușă care, bănuia Camelia, dădea spre bucătărie. Cum intrai, pe dreapta se afla un birou, după care urmau scările cu balustrade de lemn închis la culoare. Un vitraliu permitea luminii diafane să pătrundă în casă, colorând treptele în nuanțe reci. Pe stânga urma o deschidere largă către sufragerie și locul de luat masa. Camera era pictată într-un verde spălăcit de vreme, iar draperiile de aceeași nuanță îi dădeau senzația Cameliei a unei zone mortuare. Masa era plină de cutii maronii, fiecare cu diferite etichete pe ele, ca și cum ar fi trebuit mutate acum multă vreme. Un șemineu frumos decorat completa tabloul dezolant al camerei.

Toata lumea și-a găsit ceva de făcut, observându-se că își știau foarte bine locul. Cele două fete nou venite nu știau ce să facă, așa că s-au așezat pe canapea. Magdalena își verifica mesajele de pe telefon, în timp ce Camelia continua să se holbeze la picturile de pe pereți, ce îi ofereau încăperii un aer sumbru.

Cerasela se întoarce dintr-o camera la ele și le spune:

- Veți dormi în camerele de la etajul unu, noi vom fi la al doilea. Te poți... vă puteți mișca liber prin casă, doar nu intrați în camera cu ușă roz, sau o încurcați. Cât despre tine, Camelia, ai grijă ce faci, cine știe câte cadavre mai vezi, râde ea malițios și dispare în bucătărie.

- Haide, te ajut eu, zice Lena.
Își iau geamantanele și urcă împreună scările. Au gasit camelele, erau una în fața celeilalte.

- Dacă ai nevoie de ceva, sunt vis-a-vis. Te las să te schimbi.

Camelia începu să se învârtă fără motiv prin cameră, simțind că ceva nu era cum trebuie, dar neștiind ce. Intră la baie cu același sentiment. Ieșind din duș, se îmbracă într-o bluză albastră și încearcă să-și alunge gândurile înainte să bată la ușa Magdalenei.

- Hei, eu sunt gata. Merg jos.

Fata, cu o plăsuță în mână, coboară pe scări, simțindu-se grea și nelalocul ei. A luat-o pe hol și a deschis ultima cameră a acestui etaj, dând peste o bibliotecă. Cărțile pline de praf erau peste tot, nefolosite de multă vreme. Fetei îi vine un gând în minte. Intră în birou, mai apoi din nou în biblioteca, însă nu găsește niciunde vreo poza de familie."Oare cine a locuit aici?"