Primul volum din seria ,,Trei secunde". - conține limbaj licențios.
Lucas și Adelaide sunt două persoane renăscute din durere. Amândoi au fost condamnați, dar niciunul nu știe asta. Destinul a jucat împotriva lor, dar ei au continuat să se avân...
Și e ceva care avea să îmi dea viața peste cap definitiv.
De astăzi, nimic nu avea să mai fie la fel.
Închid laptopul și las deoparte așa-zisa mea încercare de a scrie o carte. Oare ce o fi în capul meu? Eu nu sunt Anna Todd, sunt doar o adolescentă care încearcă să treacă prin ultimul an de liceu neobservată. Probabil sună clișeic pentru că toți știm că în viață când îți dorești asta, se întâmplă fix opusul, dar să sperăm că nu va fi cazul meu. Nu voi mai putea trece iar printr-o perioadă agitată, mai ales acum că voi susține examenele finale și voi pleca în sfârșit la facultate. Știu că toți își doresc să nu crească, dar eu? Eu nu îmi mai doresc sa rămân în orașul acesta, care îmi aduce aminte de ea în fiecare zi. Orașul care ține să îmi reamintescă în fiecare zi cât de distrusă sunt. Abia aștept să plec din liceul ăsta, în care se știe cam totul despre viața fiecăruia. Din acest motiv, nu doresc a fi în fața reflectoarelor. Nu din nou, cel puțin. Toți știu ce mi s-a întâmplat, nu e ca și cum ar fi un secret.
⏤ Addie! Vei întârzia la școală dacă nu lași odată fanteziile alea, țipă mama de la parter.
⏤ Vin acum, leneșo.
Mă dau jos din pat, îmi golesc mintea de toate fanteziile mele, așa cum le spune mama, și mă duc să mă pregătesc pentru liceu. Mă îmbrac în jeanșii mei negri tăiați în genunchi, cu un tricou simplu, tot negru și ăla. Îmi înfășor o cămașă vișinie în jurul taliei în caz că se va face frig până ajung acasă. Îmi iau bocancii în picioare și plec, altfel voi pierde autobuzul. Când cobor scările trec pe lângă mama care tocmai își făcuse un sandvici, așa că m-am gândit să i-l fur. O aud bombănind, dar nu reușesc să deslușesc ce spune.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
În stația de autobuz mă întâlnesc cu prietena mea cea mai bună Madelaine – sunt o persoană singuratică de fel. În afară de ea, nu pot spune că am alți prieteni. Ne urcăm în autobuzul plin de oameni triști, care nu sunt mulțumiți de ei înșiși și de viețile lor, dar care totuși își continuă rutina zilnică de a merge la job și apoi a se întoarce acasă. Acasă, în aceeași monotonie pe care o practică de ani. Dar, pe bune acum, toți oamenii care au încetat sa mai spere, care au ales să își dea deoparte visul fac asta. Odată cu visul lor, au dat deoparte orice șansă la fericire și împlinire sufletească.
⏤ Addie! ma zgâlțâie Madelaine încercând să mă trezească din transa în care intrasem. De fiecare dată, gândurile pun stăpânire pe mine și parcă nu mai pot face legătura cu lumea reală.
