Primul volum din seria ,,Trei secunde". - conține limbaj licențios.
Lucas și Adelaide sunt două persoane renăscute din durere. Amândoi au fost condamnați, dar niciunul nu știe asta. Destinul a jucat împotriva lor, dar ei au continuat să se avân...
Nu știu de ce am acceptat ideea asta proastă a lui Adelaide. Doar asta este, o idee catastrofală. Ea chiar crede că pot sta departe de jumătatea ce mă completează? Ce îmi reîntregește sufletul? La naiba, nu pot sta fără ea câteva zile, darămite atâta timp!
Dar nu mai pot da înapoi acum, având în vedere că Ade doarme cu capul sprijinit de geamul mașinii mele. În urmă cu două intersecții a tras pe dreapta, fiind prea obosită – atât psihic cât și fizic – să conducă. Am făcut schimb de locuri, promițându-i că nu voi pleca din această parcare până ea nu se va trezi. Bineînțeles că nu aveam de gând să pierd din timpul limită pe care îl am în compania ei, stând într-o mașină la marginea orașului – deși nu m-aș fi plictisit să stau toată viața cu ochii ațintiți asupra sa, întrebându-mă cum poate fi așa frumoasă.
Pot spune că mi-am mai revenit din beție după discuția aia care m-a dat peste cap, oricum îndeajuns de mult încât să fiu capabil să conduc. Asta mi-a facut conversația cu ea, m-a dărâmat. Acum cu siguranță nu mai pot gândi limpede. Mintea mea e ca un ocean – e tulbure, iar fiecare gând mi-e ca un val care se ciocnește de stânci. Fiecare gând dispare, altul luându-i locul imediat – parcă sunt luate de un tsunami ce urmează să distrugă totul în calea sa –, mintea mea fiind mai vraiște decât era înainte.
I-am promis lui Ade că azi va avea parte de o zi de neuitat și plănuiesc să îmi respect această promisiune. Vreau să își aducă aminte de mine într-o manieră bună, nu ca ceea ce sunt de fapt – un haos care a luat fiecare ramașiță din inima ei și a sfâșiat-o la nesfârșit.
— Lucas... mormăie ea în timp ce se freacă la ochi, încercând să se dezmeticească.
— Neața, șoptesc uitându-mă fugitiv la ea.
— Mi-ai promis... adaugă dezamăgită, între sprâncene apărându-i o încrețitură.
— Sunt bine! Serios! spun încercând să o iau de mâna stângă, care tocmai poposise pe piciorul ei, dar pe care o retrage fix înainte ca pielea noastră să facă contact – de parcă atingerea mea ar arde-o. Ar răni-o.
— Mai avem mult până ajungem? schimbă subiectul, probabil fiind mult prea obosită să ducă această discuție la bun sfârșit. Oricum știm amândoi că nu ar fi câștigat.
Își pune cotul drept pe portieră, iar apoi își sprijină capul în palmă, corpul său apropiindu-se mai mult de ușa aia nenorocită, în locul trupului meu. Vrea să evadeze și nu o condamn. Dacă aș fi în locul ei și eu aș lua-o la fugă din calea prăpădului. Iar în cazul de față eu sunt calamitatea care urmează să-i fie sfârșit. Sfârșitul ei va duce la stingerea mea. Și așa vom fi amândoi o spirală a morții ce plutește prin spațiu fără o destinație anume.
Dacă e să fiu sincer, nici nu am știut unde voiam să o duc atunci când i-am zis să îmi mai acorde o zi. În acel moment, am știut doar că aveam nevoie de ea și că nu îmi puteam lua adio. Nu atunci. Nu încă! Nu voiam să o las să plece. Niciodată!
Știu doar că mai am nevoie de timp, mai am nevoie de o secundă nenorocită pe care plănuiesc să o fac să stea pe loc chiar dacă voi fi sfâșiat oprind timpul. Nu îmi pasă, fiindcă am să fiu sfâșiat oricum la plecarea ei. Fata asta urmează să mă rupă în două și nu îmi pasă, căci ea e mai presus de orice.
Vreau doar să fac timpul să joace în favoarea noastră, căci se mișcă cu viteza luminii. Noi fugim în direcția opusă, dar are să ne ajungă din urmă la un moment dat. Oricât am fugi, nu putem amâna inevitabilul. Oricât mi-aș dori să nu se întâmple asta, la un moment dat coliziunea se va produce. Așa e timpul, nenorocit.
După ce m-am urcat la volan, iar Ade a adormit, mi-am dat seama care ne va fi destinația pentru care luasem bilet doar dus. Vom merge în Dearborn, un orășel aflat la mai puțin de cincisprezece minute de Detroit.
— Am ajuns, îi răspund la întrebare în timp ce trag pe dreapta, în fața unui motel.
— Ce facem aici? mă întrebă Adelaide curioasă în timp ce își mijește ochii.
— Dormim, Ade. E șapte dimineața, iar tu nu ai dormit deloc toată noaptea, spun în timp ce opresc motorul mașinii.
— Nici tu! Și țin să te corectez, am ațipit zece minute, cred, zice ea ca mai apoi să își dea ochii peste cap.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Am închiriat o cameră, iar primul lucru pe care Ade l-a făcut când a intrat în încăperea minusculă, a fost să se închidă în baie pentru a își face un duș. Stau întins cu mâinile încrucișate la piept – pe patul dublu ce tronează pe dușumeaua prăfuită, în mijlocul camerei –, privind tavanul și încercând să nu adorm. Cel puțin, nu până ea nu va fi lângă mine.
— Lucas! spune imediat cum iese din baie, parcă citindu-mi gândurile. Se oprește lângă scaunul din lateralul patului, fixându-mi boxerii cu privirea.
— Țin să îți aduc aminte că tricoul meu se află pe tine, îi spun ridicându-mă puțin și sprijinindu-mă în coate.
Această călătorie nu a fost planificată, deci niciunul nu are haine de schimb la el. Nu puteam să o las să doarmă în blugii săi, care sigur sunt incomozi la cât de strâmți sunt – mai au puțin și îi opresc circulația sângelui –, așa că i-am împrumutat tricoul meu ce îi vine până la genunchi și care poate să rămână acolo, pe corpul ei, pentru totdeauna. Deși îi e ca o rochie, îi stă al naibii de bine în el, sânii ieșindu-i în evidență mai mult decât suficient.
— Și pantalonii tăi tot la mine sunt? râde ea în hohote în timp ce își poziționează mâinile pe șolduri.
— Mi-e mai comod așa, dar dacă tot insiști mă duc să mă îmbrac. Dar îți voi cere și tricoul, deci vei fi nevoită să rămâi în sutien, spun în timp ce buzele mi se arcuiesc într-un zâmbet larg și totodată pervers. Sau chiar fără, adaug și îi fac cu ochiul în timp ce dau să mă ridic din pat. Oricum ar fi, nu mă deranjează!
— Lucas! se rușinează, dar asta nu o oprește din a se apropia de mine și a mă împinge, corpul meu făcând contact cu salteaua tare a patului. O să trec peste faptul că ești în boxeri! De data asta cel puțin, spune și îmi imită gestul, făcându-mi la rândul său cu ochiul.
