Capitolul 3
-Astazi ma simt foarte rau…
Serios?La fel si data trecuta, acum doua dati si..hmmm…mda…
-Simt ca nimeni nu ma vrea.
-De ce crezi asta?
-Pentru ca nimanui nu ii pasa de problemele mele.
-Care sunt problemele tale, Andreea?
S-a gandit circa doua minute si a spus:
-Tu stii.
-Eu? In niciun caz.
-Vin aici de trei luni. Trebuie sa fi aflat ce am.
-Nicidecum.
-Cum?Nu ai aflat inca?
-Nu.
-De ce?
-Pentru ca tu nu ma lasi sa aflu.
A oftat. E si asta un fel de a-mi da dreptate.
M-am ridicat de pe la birou si m-am dus in spatele canapelei pe care statea. Mi-am lasat greutatea de pe un picioar pe altul, gandindu-ma cu ce sa incep.
-Povesteste-mi ceva frumos din copilaria ta.
A inceput sa se gandeasca. Mult. Foarte mult. Prea mult. Nu e bine.
In final, a vorbit.
-Cand aveam 5 ani, am gasit pe strada o pisica.
-Da?
-Era foarte mica si initial am crezut ca este gri la culoare. Statea pe roata unei masini. Am luat-o in casa si i-am dat lapte. A fost asa draguta cand a terminat de mancat, era alba pe la mustati.
A facut o pauza si a oftat. Ceva ma facea sa cred ca asta nu e o amintire vesela. Oamenii nu ofteaza atunci cand isi amintesc o intamplare fericita.
-I-am facut baie si atunci mi-am dat seama ca era alba cu putin maro, nu cenusie cum credeam eu. Era doar foarte murdara. Era atat de mica, incat statea confortabil in palma mea.
-Asa…
-Asta e amintirea fericita.
-Ce s-a intamplat cu pisica?
-A dat-o tata. E alegic.
-Deci nu e o intamplare atat de fericita.
-In ansamblu, nu. Dar momentele alea in care credeam ca o pot pastra au fost frumoase.
-Stiai ca tatal tau e alegic?
-Da.
-Si atunci de ce ai mai luat pisica de pe strada?
-Nu stiu. Eram mica, nu ma gandeam la chestiile astea.
O, ba da. Si inca cum. 5 ani….perioada complexului lui Oedip. Si era asa de puternic complexul asta incat a vrut sa isi pedepseasca tatal, luand pisica acasa. Intrebarea ar fi: ce i-a facut tatal ei, incat sa vrea pedepsirea lui atat de aspra?
