Capitolul 9
Mi s-au inmuiat picioarele si am simtit nevoia sa ma asez. Frica ma cuprindea treptat si nu imi dadeam seama cum as putea sa o opresc.
-Spune-i Andreei ca s-a intamplat ceva si nu mai putem continua, am spus.
-Dar ce s-a intamplat?
-Miruna, inventeaza ceva si fa-o sa plece! Aproape ca am tipat.
A plecat spre birou, iar eu m-am dus la baie sa imi dau cu putina apa pe fata.
Inima imi batea cu putere, iar capul imi vajaia.
Apa rece mi-a atins obrajii si m-a facut sa tremur. M-am uitat in oglinda: eram foarte palida.
Am mai stat putin in baie, sa ma linistesc si ca sa fiu sigura ca Andreea a plecat. Cand m-am intors la receptie, de unde Miruna ma privea banuitor, eram hotarata:
-Anuleaza tot ce am astazi, i-am spus.Si saptamana asta. Iar daca mai suna cineva pentru programare, spune-le ca nu mai tin sedinte pana dupa Anul nou.
-Dar..e de abia noiembrie. Iti iei vacanta de acum?
-Da.
-Vacanta…..de sarbatori?De acum?
-Vacanta de care vrei tu, Miruna. Acum suna sa contramandezi programarile si taci. Iar daca mai suna cineva si cere cu mine, spune ca nu sunt aici.
S-a uitat la mine de parca as fi fost nebuna si probabil ca eram. Nu stiam ce se intampla cu mine, caci intotdeauna eram stapana pe situatie. Insa acum situatia ma depasea. Intotdeauna pluteam pe linia realitatii, dar acum realitatea imi juca feste.
M-am intors in biroul meu, unde m-am asezat pe scaun si am inceput sa rememorez intalnirile cu Marius. Nu stiam cu ce ma poate ajuta asta, dar vroiam sa fiu sigura ca nu mi-a scapat nimic.
Mi-am amintit de chipul lui si de faptul ca la inceput mi se parea dragut si atragator. Irelevant. Altceva. Mi-am amintit ca era putin anxios, dar niciodata nu a dat semne de nebunie. Limbajul trupului nu il trada. Tot ceea ce puteam citi in atitudinea lui il facea sa para decentrat de realitate, dar nu periculos.
Asta prima data. Apoi….a doua oara cand l-am vazut era mai bine imbracat, asta am remarcat. Si mirosea a parfum. Dar si asta este irelevant. Nu pot gasi legatura. Cert este ca a doua oara parea perfect normal. Nimic nu mi-a dat de banuit. In ochii lui nu se citea nimic ascuns, nimic ciudat, totul era normal, la fel ca in gestica, mimica, vorbire.
Si daca eu eram problema? Daca el nu omorase pe nimeni? Daca era doar o nenorocita de coincidenta, iar singurul care ma putea in pericol era demonul meu interior? Cea mai crunta lupta e unei persoane este cu ea insasi, cu propria ei frica.
Dar era imposibil…si nu pentru ca as exclude faptul ca eu am problema si nu el, ci pentru ca toata viata am crezut ca nu exista coincidente si totul are un scop. Iar o coincidenta atat de mare chiar nu poate exista. Totul se leaga….totul…
In seara asta, la ora 21:30, va avea o prezentare. Ea va lua metroul de la Piata Unirii, pana la Universitate. Apoi va merge pe jos pana pe strada Edgar Quinet, unde locuieste, ca sa isi schimbe hainele si sa se pregateasca. Cand va merge la prezentare probabil va lua un taxi. Se va intoarce dupa miezul noptii, iar eu o voi astepta in fata blocului.
Amintirea acelor vorbe ma faceau sa ma cutremur. Nu putea fi o coincidenta, dar nu pitea nici sa fie real. Si apoi, de ce imi e atat de frica? El avea o obsesie pentru tipa aia, a omorat-o si s-a terminat. Trecand peste faptul ca puteam preveni acea moarte si peste vinovatia care inca ma apasa….nu am cum sa fiu eu urmatoarea.
