Capitolul 7
Am simtit un miros intepator si m-am strambat. Mi-a trebuit o secunda ca sa imi dau seama ce s-a intamplat. Lesinasem.
Ma aflam intinsa pe jos in hol, iar Ilinca statea alaturi, vanturand o vata cu otet la nasul meu.
-Ia-o de aici sau o va vomit! Am spus cu vocea chinuita.
A lasat vata si m-a ajutat sa ma ridic. Ma durea umarul stang si capul, probabil acolo unde m-am lovit cand am cazut.
Ilinca m-a lasat stand in sezut si s-a dus la baie, de unde a revenit un minut mai tarziu, cu un prosop ud pe care l-a asezat pe locul din cap care ma durea.
-Daria, ce ai patit? A spus ea ingrijorata si pe un ton care semana cu al mamei atunci cand faceam o gafa in copilarie.
-Pai, cred ca am lesinat un pic…
S-a uitat urat la mine.
-Chiar atat te-a afectat chestia asta?
-Azi-noapte a sunat ceva la mine la interfon de doua ori si nu a vorbit nimic.
-Crezi ca ai motive sa iti fie frica?
-Nu, dar pe moment m-am panicat.
M-a ajutat sa ma ridic de pe jos, dar m-a luat iarasi ameteala. De data asta am reusit sa nu mai cad si nici nu mi-am pierdut cunostiinta.
-Daria, tu ai mancat ceva?
-Pai….astazi nu. De fapt, nici ieri…si cred ca nici….la naiba, am uitat!
-Cum poti sa uiti sa mananci? Te joci cu sanatatea ta. Mananca ceva imediat!
-Bine bine, asa voi face. Dar nu stiu daca am mancare in frigider.
Ilinca si-a dat ochii peste cap si a scos telefonul din buzunar, sunand sa comande o pizza.
O jumatate de ora mai tarziu, ma aflam pe canapeaua din sufragerie, mancand pizza si band cola. Ilinca statea pe jos, langa canapea si se uita la mine ca la o bomba care e pe cale sa explodeze.
-Nu te mai comporta de parca as fi o muribunda, bine?am spus in timp ce mestecam si am sperat ca sunt coerenta.
-Nu ai grija de tine si asta nu imi place.
-Bine, bine, am sarit calul putin, dar sunt bine.
Ea s-a uitat stramb la mine.
-Sunt bine, ok?
-Bine, a spus si a oftat.
Am ramas uitandu-ne una la alta. Parea ca asteapta ceva de la mine, si cum nu am spus nimic, m-a intrebat:
-Crezi ca era Marius?
Numai numele lui m-a facut sa tremur.
-Poftim?
-Ai spus ca a sunat aseara cineva la tine la interfon.
-Aaa, nu…Ilinca, tu crezi asta?
-Atunci de ce te-ai speriat?
-Nu stiu….dar nu avea cum sa fie. Nu stie unde stau sau chestii din astea si nici nu are de unde sa afle. Atunci eram inca marcata de tot ce s-a intamplat si nu mai gandeam limpede, dar acum, gandind logic, imi dau seama ca e imposibil.
-Bine.
-Tu ce crezi?
-Cred ca ai nevoie de o vacanta. Si desigur ca nu avea cum sa fie el.
Am zambit.
-Multumesc.
-Pentru?a intrebat ea.
