Inspire. Heal. Expire

Capitolul 2

Perspectiva lui Hwang Hyunjin

~după o săptămână~

Priveam melancolic luna plină pe cerul senin înconjurată de stele care conturau perfect tabloul nocturn. Cu toate că era destul de frig nu voiam să plec. Adoram să privesc panorama orașului și să mă pierd cu privirea printre sutele de clădiri. Veneam aproape în fiecare noapte aici fiind singurul loc unde atmosfera de spital se mai estompa.

–Vă simțiți rău? Întrebă o voce subțirică care în ultimele zile îmi devenise extrem de cunoscută. Era Lisa, asistenta medicală care avea grijă de mine. Mă privi ușor îngrijorător, însă neputând să-și ascundă roșeața din obraji care mereu o însoțea când vorbea cu mine.

Am scuturat negativ din cap, însă aceasta nu plecă, în schimb afișă o grimșă de parcă era confuză neștiind ce să facă. Mi-a zâmbit larg apropiindu-se.

–La început veneam și eu des aici. E chiar plăcut să privești cerul de la o așa înălțime, îți dă senzația de libertate. Mi-a zis plecându-și privirea. Vorbea foarte mult în încercarea de a-și ascunde timiditatea.

Eram pe acoperișul spitalului, amenajat pentru pacienții care erau nevoiți să stea o perioadă mai lungă în spital fiind privați de prea mult aer curat.

–Am verificat fișa dumneavoastră, v-ați recuperat ideal. Din câte am înțeles în cel mult 24 de ore o să puteți merge acasă.

Mi-am întors privirea spre ea fiind gata să o iau în brațe la ce vești bune îmi aducea. Voiam cu disperare să părăsesc locul ăla. Am zâmbit bătând din picioare ca un copil mic. Am observat că Lisa se holbă la mine ca și la un exponat de la vreun muzeu făcându-mă să mă simt inconfortabil. Se apropie privindu-mă pe sub gene.

–Ai vreo iub...

–Lisa, ai de gând să-mi furi pacientul preferat?

Am tresăltat și m-am întors spre tânărul medic care mă salvase de Lisa cum salvează un clopoțel elevul de ascultare. Lumina pală a lunii i se împrăștia difuz printre firele blonde de păr aranjate neglijent. Îmi venea să-i bag mâna în părul doar ca să-i stric coafura realizată cu grijă, cu toate că niciodată nu se enerva prea tare când procedam astfel.

–Voiam doar să-l informez de externare și...

–Păcat, după cum am verificat, externarea de mâine nu o să fie posibilă.

–Dar am...

–Lisa, programul tău nu este terminat deja?

–Și al dumneavoastră la fel.

–Lisa...

Asistenta se uită încă o dată la mine apoi la Chan și plecă bosumflată. Era mult prea amuzantă când Chan abuza de statutul lui de medic pentru a se impune în fața bietei ființe.

–E ora 3 noaptea și tu stai pe acoperișul unui spital și privești luna plină. Ori ești îndrăgostit ori...sper că nu e a doua variantă.

–Ți-am promis că mă las...spun eu știind deja că cea de-a doua presupunere avea legătură cu substanțele.

–Perfect, atunci cine e norocoasa?

  Aproape că m-am înecat cu propriul aer. Norocoasa? Nu era deja evident că eram privat din cauza viciilor mele de tot ce însemna dragostea și relațiile. Norocoasa urma să nu existe niciodată sau cel puțin nu în varianta asta. O fată nu m-ar accepta vreodată, ci s-ar comporta exact ca Lisa. M-ar admira pentru cum arăt fără și știe de fapt ce se află sub acel portret bine conturat. Mi-am dat ochii peste cap și am preferat să evit grosolan întrebarea.

–Chiar trebuie să mai stau în spital?Ridică dintr-o sprânceană, însă înghiți gălușca.

–Nu te plânge! Pentru ce prostie ai făcut puteai să stai pe la noi cel puțin câțiva ani, dacă mai ajungeai pe aici la ce stare aveai. Să știi că de când sunt în spital mulți tinerii ca tine decid să-și pună capăt zilelor inconștient. Exces de alcool combinat cu fumatul de țigări sau alte nebunii. Nu trebuie să depășim limitele, sunt acolo cu un scop. Trupul tău e creat să nu fie perfect și să aibă multe erori, dar cel mai frumos lucru este că are și capacitatea de a se regenera. Așa că, Hyunjin, fi băiat cuminte și corpul tau îți va răspunde.

  Își terminase discursul întorcându-și privirea, dar nu înainte să-i observ ochii care sclipeau. Era atât de adâncit în explicația lui încât nu puteam decât să-l invidiez că-și găsise scopul în viață. Și eu adoram ce făceam, însă el avea o pasiune din asta și puteam doar să citesc asta pe buzele lui și în ochii lui. Îl admiram pentru asta.

–Bine, domnule doctor!

A venit lângă mine sprijinindu-se de perete. În acea săptămâna mă împrietenisem cu Chan el fiind cel care mă vizita în fiecare zi. Mama venise o singură dată să se asigure că e totul bine, însă părea foarte agitată. Probabil era iar ceva cu tata aceasta fiind și motivul pentru care el nu venise deloc la spital. Mă simțeam mult mai bine, însă nu puteam mânca cine știe ce și nici să dorm prea mult nu reușeam.

L-am privit pe Chan care avea privirea pierdută undeva în văzduh. Părea că nu se uită la ceva fix, ci era doar pe gânduri. Vorbisem destul de mult și aflasem că era doar cu 2 ani mai mare decât mine. Se pare că se cunoștea cu Changbin și Minho, însă nu îl mai văzusem înainte. Mă simțisem ușor jenat după prima seară când practic l-am obligat să doarmă cu mine, dar el nu părea deranjat.

–Ar trebui să mergi să te odihnești mâine ai externarea. Îmi șopti cu privirea încă pierdută. O să trebuiască să ții cont de unele aspecte și desigur să continui medicamentația. O să te mai verific să fiu sigur că nu o iei din nou pe arătură. Mâine nu sunt în spital așa că îți spun astea acum.

–De ce mâine nu ești în spital? E vreo zi mai specială, sau?

Se dezlipi de perete și mă privi călduros apoi se îndepărtă. Am privit pentru câteva secunde în urma lui, însă mi-am desprins privirea de acolo și mi-am îndreptat-o la loc către oraș.

  Am mai rămas câteva minute pe acoperiș apoi m-am îndreptat spre salon. Adevărul era că aveam o ușoară insomnie și o stare  de neliniște și de asta încercam să mă țin cât mai departe de "tentații". Știam că nu doar abstinența de la substanțe îmi provoca acea stare, ci și faptul că mama era foarte apatică. Niciodată nu a fost atât de absentă fapt ce mă îngrijora.

Mă gândeam și la Felix...nu venise și probabil nici nu știa unde sunt. Încă nu reușisem să vorbesc cu el și să-l întreb de ce se îndepărtase așa de mine. Nu-l credeam în stare să dispară așa fără motiv.

Aveam atât de multe gânduri încâlcite în cap ca un ghem de ață, însă o dată ce îmi așezasem capul pe pernă mintea mi-a fugit către tânărul doctor și la discursul său de pe acoperiș. Noul meu "amic" era cea mai dulce și dedicată persoană pe care o întâlnisem. Dacă toți medici ar fi ca el atunci oamenii probabil s-ar arunca în fața unei mașini doar să ajungă pe mâinele lui. Mă enerva ideea că emana așa o stare și siguranță, dar faptul că nu puteam să profit doar eu de ea era și mai enervant.
Am adormit destul de greu și am alunecat într-un somn plin de neînțelesuri și imagini prea puțin conturate.