Inspire. Heal. Expire

Capitolul 14

Perspectiva lui Hwang Hyunjin

  Nu mai era nimic de zis. Totul se liniștise într-un final. Până și orice grijă rămase în subconștient nu mai insista să iasă la suprafață. Orice luptă s-ar fi dat în mine, acum se oprea. Și eu trebuia să accept? Sau oricum nu mai puteam face nimic?

  Simțeam doar o frustrare înăbușită. De ce? Acum nimic nu mai avea sens. Nimic nu mai părea să aibă contur și încet totul se disipa.

*
  Am deschis ochii larg simțindu-mă mai odihnit ca niciodată. Am strâns în pumni cearșaful deja ușor deranjat. Am inspirat adânc umplându-mi plămâni cu o aromă plăcută florală. Mi-am dus mâna către față frecandu-mi ochii în încercarea de a vedea mai bine.

  Camera extrem de cunoscută era luminată perfect de soarele ce își facea apariția pe cer dincolo de fereastra înaltă. Patul mare în care stăteam ocupa mult prea mult spațiu în cameră lăsând loc doar de încă doua noptiere. Un fior straniu îmi parcursese șira spinării. Eram...acasă?
  M-am ridicat robotic din pat privind dezorientat ușa camerei. Am apasat clanța temător de care dincolo de ea se afla un tun îndreptat spre bine. Am pășit în holul larg și atât de familiar.

  Cum era posibil? Am înaintat către bucătărie de unde două râsete răsunară ca niște clopoței în vânt.

  Întru și privesc șocat la cele două persoane. Mama mă privea cu un zâmbet rezervat amestecând într-o ceașca imensă de ceai. În timp ce cea de a doua persoană își plecă privirea privindu-mă de acei ochii clari și adânci.

–Iubitule, știi cât e ora? Îmi zise mama venind către mine trăgându-mă într-o îmbrățișare de urs.

–Ora? Care oră...eu nu...am...adică mașina și...stai, tu cum de ești acasă?? M-am bâlbâit eu înainte să-mi dea drumul din îmbrățișare și să mă privească confuză.

–Nu cred, din nou? Întreabă ea privindu-l pe Chan. Dragule, eu trebuie să plec am treabă iar la secție, dar te las pe mâini bune, îmi zise îndreptându-și privirea către mine din nou.

  Își luă cana de ceai într-o mâna și în cealaltă o gentă mititică de tip poștaș pe care și-o plasă pe umăr. Îmi ciufuli părul și ieși grăbită pe ușa principală.

–Stai jos, te rog! Îmi zise Chan fără să-mi întâlnească privirea.

  M-am așezat pe scaunul din fața lui așezându-mi coatele pe masa albă. Voiam să-mi măresc ochii și să-mi casc gură căci nu înțelegeam nimic din tot ce se întâmplase, dar nu am putut. Chan își ridică privirea uitându-se fix în ochii mei paralizându-mi orice gest pe care aș fi putut să-l fac.

–Hyunjin, ce-ți amintești? Mă întrebă cu o voce clară care îmi bucură timpanul. Am clipit de câteva ori simțind cum mi se înmoaie picioarele. Mi-am căutat gura ca să-i pot răspunde și cu greu am reușit să silabisesc o propoziție.

–E-eram la tine și ne-am certat...apoi eu am plecat și...și nu...adică...ce s-a întâmplat?

–Ai fost părtaș la un accident rutier destul de minor. Mașina care te-a lovit circula regulamentar cu o viteză mică din fericire. Ai căzut luxandu-ți încheietura, dar nimic mai mult...

–Deci nu am murit?

–Ce?! Zise în timp ce un fior îi zdruncină corpul. Nu-ți amintești? Erai treaz când am ajuns eu.