Inspire. Heal. Expire

Capitolul 10

Perspectiva lui Bang Chan

  Mi-aș fi dorit ca acel moment să nu se termine niciodată. Acel moment când buzele lui erau adâncite în ale mele. Când gurile noastre formau o unitate perfectă. Nu puteam să răspund așa cum aș fi vrut să o fac, nu trebuia să-mi las inima pradă, nu încă. M-am retras ușor prinzându-i fața în mâini. Își deschise ochii încet lăsând la iveală o privire visătoare.

–Scuze,dar tu chiar mă atragi ca un magnet, spusese trăgându-și răsuflarea.

–Te atrag?

–Inițial am crezut că era de la alcool, dar e limpede că îmi placi. Adică cum aș putea să nu o fac? Răspunse noșalant.

Ce joc infect era și acela? Pentru că eram sigur că nu putea fi ceva serios. Se juca, se juca cu mine și cu sufletul meu ca un copil în nisip săpând din ce în ce mai adânc.

–Chan, m-ai ajutat și nu ai ezitat să stai lângă mine chiar dacă ți-am creat probleme. Îmi pare rău, dar nu e tocmai ușor să rezist tentației.

Sărise de la un subiect la altul mult prea rapid ca să pot insista. Măcar acum știam că nu era beat pe de-a-ntregul.

–Lucrez cu omanii ca tine în fiecare zi și pot să te înțeleg destul de bine ca să știu cât îți este de greu. Nu te învinovăți, vrei să te schimbi și asta e cel mai important.
Și...promit că te voi ajuta și îți voi sta alături. Pentru că te iubesc, mi-am zis în gând scăpând un mic oftat care din fericire trecuse neobservat. Cum ți-am zis am și eu parte din vină, o să fac tot posibilul de acum să nu te las singur.

L-am chemat înapoi în brațele mele și el acceptase atât de ușor încât inima mea o lua iar la goană. Trăim așa un carusel de emoții când eram cu el. Aș fi vrut să-i pot citi gândurile și să înțeleg ce gândea și dacă se ascundea ceva în acele gesturi și vorbe pe care le rostise.

*

Perspectiva lui Hwang Hyunjin

O adiere plăcută îmi mângâie fața cât încă aveam ochii strâns închiși. Chiar dacă simțeam o durere de cap destul de groznică reușeam să o ignor foarte ușor fiind obișnuit cu ea. Am deschis ochii lent, lumina puternică izbindu-se puternic făcându-mă să clipesc excesiv. Când am fost în stare să țin ochii deschiși am putut observa că nu eram într-un pat confortabil înconjurat de 4 pereți, ci afară înconjurat de copaci mititei specifici unui parc.

Am dat să mă ridic fiindu-mi imposibil din cauza a două brațe puternice că îmi înconjurau confortabil trunchiul. Mi-am întors capul privindu-l pe Chan cum dormea liniștit în timp ce încet-încet amintiri vagi îmi invadau mintea.

Dacă aș fi putut mi-aș fi lovit fața cu palma când mi-am dat seama ce făcusem. Pe lângă că am căzut pradă tentației, îl mai și sărutasem din nou pe Chan. Mă simțeam atât de prost privindu-l. Era unul dintre singuri care rămăseseră alături de mine. Nu puteam să mă comport așa cu el, nu puteam să fiu un copil râzgâiat și să folosesc asta ca scuză ca să-l pot săruta și să-i sar în brațe oricând îmi doresc. Cu toate cu nu m-ar fi deranjat deloc.

M-am ridicat greoi într-un cot uitându-mă în continuare la un Chan obosit care respira lent și profund. Ochii mei s-au mutat aproape instant pe buzele lui amintindu-mi gustul lor. Aproape că lăsasem să încolțească în mine dorința de a le simți din nou. Am încercat să ignor, dar toată lumea știe că nu sunt bun la a-mi reprima dependențele.

–Vrei să mă săruți de bună dimineața? Îmi zise Chan făcându-mă să tresar când își deschisese larg ochii.

–Da, cel de noapte bună a fost chiar plăcut, spun dând din umeri.

Oftă prelung închizându-și iar ochii. Îl deranjase că amintisem de acel sărut? Probabil că se săturase să fie păpușa mea. Eram atât de egoist încât nu mă gândisem aproape deloc la sentimentele lui. Aveam un alt motiv să mă pocnesc grav.

–Ce facem azi? Spun plin de entuziasm încercând să schimb subiectul.

–Având în vedere că trebuia să fiu la spital de la 6 dimineața și eu încă stau aici cu tine, cred că orice.

–Poftim? Am zis ridicându-mă rapid scotocind după telefon. Ai întârziat aporpe o oră, de ce nu te grăbești?

–O să trec pe acolo mai târziu, Lisa m-a sunat și mi-a zis că totul decurge bine. De acum o să merg la spital doar pentru urgențe.

–De ce? Cum adică doar pentru urgențe? Ce se va întâmpla cu toți pacienți tai?

–Unul dintre ei are nevoie de toată atenția mea și eu sunt dispus să i-o ofer.

–Eu?

–Da...uite nu vreau să se mai repete episodul de aseară. Ai nevoie de detoxificare și nu se poate face când tu fugi de acasă și bei până cazi. O să mă asigur că te pun pe picioare și după pot să merg împăcat la muncă.

–Deci renunți la job pentru mine? Nu are sens...nu pot să accept să faci asta.

–Eu nu-ți cer să accepți și nici nu-ți cer părerea, eu doar te anunț ce urmează să se întâmple. Pentru mine deocamdată sănătatea ta e pe primul loc. Cei de la spital se descurcă fără mine, sunt doar un rezident țin să-ți amintesc.

Vorbea atât de calm, dar și foarte serios încât nu puteam decât să ascult și să îmi dau seama că trebuia să accept. Să accept că Chan era mult mai matur decât mine și putea decide astfel de lucruri. Nu degeaba mama îl rugase să aibă grijă de mine.

Am încuviințat și m-am așezat la loc lângă el.

*

(În ultima perioadă am avut foarte puțin timp să scriu și nu prea sunt mulțumită de ce iese, dar o să incerc totuși să termin povestea. O să postez mai rar. Prefer să scriu mai rar decât să nu fiu mulțumită de mine. Sper că sunteți bine și aveți grijă de voi. Vă îmbrățișez!🤗)