Inspire. Heal. Expire

Capitolul 9

Perspectiva lui Bang Chan

–Ești al meu, Chan al meu. Chiar dacă nu mă ridic la nivelul tău, tot al meu ești.

  Nu puteam să neg ceva ce era evident adevărat. Eram a lui de prima dată când îl văzusem și nimic nu putea schimba asta. Dar nu puteam să mă arunc direct în prăpastie atâta timp cât el nu era conștient de ce spunea. Alcoolul vorbea în locul lui și eu nu iubeam alcoolul, îl iubeam pe el.

–Al meu, murmură Hyunjin încă prins în brațele mele.

–Hai să mergem, șoptesc trecându-i părul închis la culoare după lobul urechii.

–Nu vreau să mergem! Dacă plecăm o să adorm și iar apare. Nu plecaaaam, se smiorcăi el.

  Ce puteam să-i fac? Aș fi făcut orice doar ca el să fie fericit. M-am desprins de el ridicându-mă în picioare. Apoi mi-am întins o mâna după el.

–Mă ridic doar dacă mă duci în spate.

–Bine, îi zic în timp ce zâmbesc incontrolabil.

  L-am ghidat să se așeze pe toaleta cu picioarele eu așezându-mă cu spatele la el. Se urcă și își trecu brațele în jurul gâtului meu și picioarele în jurul taliei sugrumându-mă.

–Mă sufoci, Hyunjinnie..

–Nu contează, vreau să te simt.

  Am oftat lung când am simțit cum își așeza capul pe umărul meu lipindu-și buzele de gâtul meu, gestul repetându-se de câteva ori trezindu-mi fiori dulci pe șira spinării. Mă moleșisem complet fiind gata aproape să-l scap și dacă el nu era atât de agățat de mine s-ar fi întâmplat.

–Miroși așa bine întrucât îmi vine să te mănânc de tot, îmi zise cu buzele lângă tâmpla mea.

  Mi-am revenit în fire chiar dacă faptul că îi știam buzele atât de aproape de pielea mea nu făcea decât să mă înnebunească. Am înaintat cu el în cârcă nepăsându-mi de perechile de ochi care ne priveau curioși. Am ieșit pe ușa larg deschisă înaintând către mașina mea.

  L-am lăsat jos sprijinit de portieră ca să pot căuta cheia apoi să deschid mașina. După m-am apropiat de el ferindu-l ușor cu o mâna și cu cealaltă am deschis portiera. Însă se pare că Hyunjin avea alte planuri. Se agăță de brațul meu pe care începu să depună săruturi care încet-încet au devenit mușcături ușoare.

–Se pare că mă confunzi cu o bucată de carne pe grătar, dar sunt cât se poate de viu, îi zic trăgându-l delicat de pe mine.

–Știu excat ce ești, murmură el bosumflat dintr-o dată, nu vreau să pleci...

–Nu plec, plecăm împreună acasă. Amândoi aveam nevoie de odihnă și tu de recuperare. Vrei, te rog, să mă lași să am grijă de tine? Vrei, te rog, să fii cuminte?

  Dădu din cap într-un gest foarte copilăresc și adorabil care m-a făcut să zâmbesc. Îl conduc către locul pasagerului unde se așează, însă încă se încăpățâna să-mi țină brațul captiv.

–Promiți să nu pleci niciodată? Îmi zise privindu-mă cu ochișori măriți și clari. Cum putea să-l refuze cineva? Era capabil cineva să-i reziste? Pentru că dacă da chiar voiam să cunosc acea persoană fără standarde și gust.

–Promit, în maxim 5 secunde sunt iar lângă tine.

  Mă privi adânc aplicându-și capul într-o parte apoi încuviință. Îmi lăsă brațul liber așa că am închis portiera mergând către locul șoferului.

*

Eram atât de absorbit în gândurile mele încât drumul către casă mi s-a părut că nu durase nici măcar 5 minute. Am oprit mașina privind un Hyunjin somnoros și foarte distras. Privea cerul înstelat prin parprizul mașini de parcă ar fi ultimul lucru pe care îl vedea.

–Ești bine? Îl întreb când îi deschid portiera. Își întoarse privirea robotic către mine și după câteva secunde ochii i se uneziră considerabil.

–Hai să dormim afară...e atât de liniște. Nu vreau să mă întorc acolo. Zise suspinând.

–Unde?

–Acolo unde sunt singur, mereu singur.

Acele cuvinte mi s-au întipărit de timpan ca un cuvant scris pe o foaie. Era doar vina mea...eu îl făcusem să-și dorească din nou să uite de lumea asta. Îl lăsasem singur fără să mă gândesc cât de distrus de singurătate era deja. Mă uitam la el cum plângea ca un copil mic suspinând des fiind beat pe jumătate și mi se rupea inima. Nu puteam să-l las așa, nu mi-aș fi iertat niciodată dacă pățea ceva cât de minor.

I-am întins mâna ajutându-l să coboare. L-am tras după mine până la portbagaj de unde am luat o pătura pe care o aveam mereu acolo. Am închis mașina și l-am tras iar după mine. Mă privea confuz și cu toate astea nu zise nimic doar mă urmă.

Am traversat drumul în parcul micuț de lângă apartamentul meu. Am așezat pătura pe jos într-o oază de lumină creată de lună și l-am privit.

–Bine, hai să dormim afară.

Se așeză în liniște apoi rupse câteva fire de iarbă pe care le privea pierdut.

–Cât o să mai fie atât de greu? Mă întrebă când m-am așezat lângă el.

–Nu e o perioadă de timp delimitată, depinde...

–Depinde de ce?

–Depinde de la caz la caz. De exemplu ce ai făcut tu azi nu ajută la nimic, mă privi trist și vinovat, nu te învinovățesc, dar trebuie să fii mai reticent.

–Ba sunt vinovat și sunt...slab...

–Dacă vrei să învinuești pe cineva ei bine eu sunt acela.

–Tu ești vinovat că sunt eu dependent de droguri?

–Sunt vinovat că nu am avut grijă de tine așa cum trebuia. Ești atât de important pentru mine și cu toate asta nu am făcut nimic pentru a te ajuta. I-am zis simțind cum frustrarea pune stăpânire pe mine.

–Sunt important pentru tine? Îmi zise cu un ton jucăuș, dar stins.

–Da, de fapt foarte important. Îi spun privindu-l atât de adânc încât simțeam cum aș fi putut plonja imediat în oceanul întunecat creat de ochii lui.

Se apropie de mine așezându-și capul pe umărul meu. Îl ridică rapid apoi îmi feri brațul pentru a-și face loc. Se așeză la mine în poală trecându-și brațele în jurul gâtului meu.

–Atât de plăcut, zise închizându-și ochii și îngropându-și fața în scobitura gâtului meu.

Am tresărit când își lipi buzele de gâtul meu trăgându-mă aproape sufocându-mă. Mă întrebam cât avea să-mi mai reziste pieptul care îmi tresaltă dureros.

–De ce faci asta?

–Îmi place textura fină a gâtului tău și cum ți se încălzește pielea atât de rapid după ce fac asta, dar totuși sunt și mai curioas în legătură cu altceva.

Își ridică capul întrucât privirile noastre erau acum la același nivel și fețele periculos de apropiate. Își luă o mâna din jurul gâtului meu apoi cu degetul arătător desenă conturul buzelor mele. Era atât de liniște singura care se auzea era inima mea care se gândea dacă se renunțe la funcție unde era prea solicitată de când îl cunoscusem pe Hyunjin.

–Hmm...nu e de ajuns, nu e la fel cu degetul, zise apoi mă privi. În lumina pală puteam să-i observ pupila dilatată extrem de mult încât iriși lui erau aproape complet ascunși. Își mușcă buza inferioară apoi se apropie încet de buzele mele rămânând totuși la câțiva milimetri distanță. Atât de roșiatice, ca atunci...spuse apoi își lipi lent buzele catifelate de ale mele.