Inspire. Heal. Expire

Capitolul 3

Perspectiva lui Hwang Hyunjin

Voiam să sar în sus de fericire, însă în schimb băteam din picioare nerăbdător. Mă îmbrăcasem cu o ținută mult prea elegantă și de bun gust pentru o externare, dar chiar era un eveniment foarte fericit pentru mine.

Stăteam pe marginea patului holbându-mă la ușa între-deschisă ca un mic obsedat. Deja trecuse o oră de când o așteptam pe mama să vină după mine. Se pare că trebuia să semneze niște acte precum își asumă responsabilitatea că voi fi "cuminte". Însă ceva era mai important, din nou, decât propriul său fiu, clasic. Eram deja obișnuit, însă tot trezise în mine câteva gânduri negative de care încercam să mă țin cât mai departe.

Am sărit agitat de pe pat aproape împiedicându-mă în aerul prea dens din salon. Am urcat rapid scările bucurându-mă că etajul la care era salonul meu era apropiat de acoperiș. Aveam nevoie de o gură de aer, însă cum am ajuns îmi dădusem seama că nu aveam chef nici de acel loc.

–La naiba...am șoptit nesigur.

M-am așezat pe betonul rece și mi-am așezat capul între genunchi respirând scadat. Era mult mai greu decât îmi imaginasem vreodată. Inima a început să bată exagerat de rapid oferindu-mi palpitații. Fruntea începu rapid să se scalde în picături reci de transpirație. Am respirat adânc când am simțit în piept o ușoară presiune. Cum aveam să trec de capitolul ăsta când exact în momentul ăla aș fi dat orice pentru un praf.

–Nu,nu,nu!!! Am țipat eu prinzându-mi firele negre de păr în pumnul puternic încleștat.

O altă presiune diferită celei din piept își făcuse prezența pe umărul meu. Am tresărit ridicându-mi privirea.

–Eram sigur că așa o să se întâmple...oftă Chan desprinzându-mi încet degetele agățate în părul meu.

M-a tras spre el așa că mi-am sprijinit apoi capul pe pieptul său tare oftând puternic. Chan se așeza mai comod și mă cuprinse cu brațele sale protectoare în încercarea de a mă calma. Îmi venea să plâng din cauza frustrării, însă ceva mă oprise să o fac. Am respirat adânc și am reușit cumva să vorbesc chiar dacă sunetele pe care le scoteam nu prea semănau a cuvinte.

–Nu a venit...mereu...am murmurat agățându-mă de el ca un scai de materialul unei haine. Se părea că o persoană pe care o cunoșteam de o săptămâna rămăsese singurul meu sprijin.

–Nu exagera, poate doar are o problemă. A zis cu o tonalitate joasă ca și cum nici el nu se credea când vorbea. Vreau să te liniștești altfel nu te lasă azi acasă. A continuat Chan mult mai hotărât.

Își ridică un braț din jurul meu și rămăsese cu el suspendat pentru câteva secunde de parcă nu știa ce să facă apoi îl așeza pe creștetul meu. Mă simțeam ca un copil mic și probabil așa eram și în ochii lui, o pacoste, un copil obraznic.

–Nu trebuia să nu vii azi? Am întrebat amintindu-mi dintr-o dată.

–O să-ți explic mai târziu. Te simțit mai bine?

–Da, cred...încă simt furnicături în tot corpul mai ales în piept. Nu ai vreun medicament pentru asta sau?

A chicotit scurt bucurându-mi timpanul cu un sunet ce semăna cu niște clopoței în briza ușoară a vântului. Mă privi drăgăstos și pentru o secundă eram 100% sigur că mai văzusem privirea acea undeva.

–Hai să mergem. Cineva are de făcut o externare.

–Dar semnătura și...

–Mă ocup eu.

Se ridică și îmi întinse o mâna să mă ajute să mă ridic. Acum jucam rolul domniței la ananghie, perfect!

*

–Sunteți sigur, domnule doctor?

Eram în biroul lui Chan și de câteva minute încercam să pricep ceva din ce se întâmplă. Lisa încerca să rezolve cu niște hârtii îndrumată de Chan care o supraveghea atent.

–Nu, doar glumeam. Bineînțeles că sunt sigur! Nu e atât de complicată treaba.

–Prea bine. Semnați aici.

  Lisa îi întinse lui Chan un pix și o foaie indicându-i locul unde trebuia să-și lase semnătura. După ce totul era gata făcuse o copie la act și i-o întinse lui și se întoarse spre mine.

–Domnule Hyunjin timp de o lună sunteți proprietatea domului doctor.

–Poftim? Am zis eu extrem de nedumerit. Proprietate?

–Doar am semnat ce trebuia mama ta să semneze. Timp de o lună sunt resposbil de sănătatea și recuperarea ta.

Mi-am mărit ochii enervat la culme. Pe lângă faptul că mereu îi furam din orele de pauză rugându-l să-mi țină companie acum era și responsabil pentru mine. Aproape că m-am plesnit singur gândindu-mă la situație.

–Nu e ca și cum te muți cu mine, doar o să te verific din când în când. Zise Chan privindu-mă și apoi întorcându-se către Lisa. Mulțumesc pentru asta, flutură foaia de hârtie în fața fetei apoi continuă, ne vedem mâine.

Veni lângă mine exagerat de încântat. Ochii pătrunzători abia dacă se vedeau, pleoapele îi blocau iriși reacție a zâmbetului foarte larg pe care îl afișă, luminându-i fața.

–Am vorbit deja cu asistenta șef, o să-i comunice mamei tale tot. Bun, hai să mergem!

–Ăă, dar unde...și cum...adică

Nu îmi răspunsese, însă înaintă către mașina neagră care ocupa un loc de parcare rezervat. Nu știam că medici au parte de atâtea privilegii. Eu eram patronul unei firme de modă și nu dispuneam nici măcar de un loc unde să-mi las bicicletă, presupunând că aveam una.

Am urcat așezandu-mă pe locul pasagerului pe scaunul cu tapițerie albă.

–Trec pe acasă să scap de astea, gesticulă către hainele sale de spital.

–Și după?

–O să ne pierdem timpul, am câteva idei. Trebuie să mă asigur că nu calci strâmb și în același timp nu vreau să te văd iar ghemuit luptându-te cu dorința aia nenerocită.

Nu am mai zis nimic, ci doar am încuviințat din cap. Acea "dorință" încă era prezentă în subconștientul meu și mă ucidea lent, însă faptul că eram cu el mă distrăgea suficient ca să uit pe moment. Nu știam de ce, dar prezența lui îmi oferă confort. Mă "vindeca" doar stând acolo și conducând. Chiar era un medic bun altfel nu mi-aș fi putut explica starea pe care mi-o oferea. Era ca și cum îl cunoșteam de mult timp și acum ieșeam la o plimbare. Reușise să mă țină departe de una dintre cele mai mari probeleme din viața mea, ba chiar făcea asta mai bine decât puteam eu să o fac. Îl cunoșteam doar de o săptămâna și deja reușise să contribuie la o schimbare radicală din viața mea ceea ce mi se părea ciudat.

Știam că nu va ține prea mult acea perioadă, din păcate. Nevoia psihologică, pentru că asta devenise, avea să triumfe așa cum se întâmpla mereu, chiar dacă era lângă mie el sau oricine altcineva, însă pe moment voiam să mă bucur de tot ce îmi putea oferi compania lui. Nu aveam nimic de pierdut.