Inspire. Heal. Expire

Capitolul 6

Perspectiva lui Hwang Hyunjin

  Rândul imens la care ne așezasem părea să nu se mai termine. În jurul meu era un forfot general care nu putea totuși să-mi atragă atenția de la strigătele de entuziasm ale celor care se aflau acum în înaltul carusel. Băteam din picioare nerăbdător în așteptarea care aveam impresia ce e nesfârșită.

–Dacă se închide până ajungem noi? Dacă ne blocăm sus? Oare o să ne fie frig? Trebuia să-mi iau ceva de ronțăit? Chiar nu știu de ce nu am luat!!

–Nu ziceai tu că nu o să se întâmple nimic, a fost ideea ta, îmi zise Chan calm. Ești atât de copilăros și schimbător, continuă șoptit privind în altă parte ca și cum vorbea cu el însuși și nu cu mine.

–Hai să luam popcorn!

–Aporpe e rândul nostru, ai răbdare...

  M-am încruntat nemulțumit. Voiam să urc în neneoricta aia de roată, dar mi-era groaznic de frică. Încă mă chinuiam să rezist oricărei tentați și faptul că o să fiu acolo sus rupt de realitate după acea zi atât de încărcată nu mă ajuta deloc.

*

Perspectiva lui Bang Chan

–Ești ok? Îl întreb pe Hyunjin care își încleștă degetele în jurul bării de protecție de cum ne așezasem.

–Da...

  Mașinăria începu să funcționeze și să ne urce încet deasupra orașului. Mai venisem aici cu diferite fete și de fiecare dată aveam același senzație, ceva lipsea. Putea să fie orașul cât de spectaculos scăldat în luminițe de diferite dimensiuni care construiau un fel de cer artificial. Ce importanță mai avea cerul când eu nu-mi puteam desprinde privirea de la el. Avea maxilarul încleștat, ochii măriți și era ușor palid și cu toate astea tot seamăna cu o statuie a unui zeu.

  Nu realizasem când ajunsesem sus, însă clar expresia lui Hyunjin dădea de înțeles că frica lui atingea apogeul. M-am uitat pentru prima oară în jur de când ne urcasem. Carusel se opri pentru a ne da răgaz să privim priveliștea spectaculoasă.

–S-a oprit?!! Nu, nu...strigă Hyunjin lipsindu-se de brațul de stâng. Își trecu mâna liberă în jurul meu poziționându-și capul între brațul meu și piept. Era așa un copil adorabil. Mi-am întins mâna mângâindu-i creștetul.

–Nu s-a oprit nimic, funcționează în continuare.

–Cum de ești tu așa sigur?

  Se încordă brusc privind în depărtare. Își încrucișări brațele peste trupul său sculptat. Se albi și mai mult la față în timp ce frecvența respiratorie i se mări. Ochii întunecați i s-au umplut de lacrimi curgându-i șiroaie pe obraji în încercarea de a evada din orbite.

–Hyunjin? Te rog să încerci să-ți calmezi respirația, i-am șoptit luându-l în brațe. Știam că trecea printr-o criză din cauza sevrajului.

–Mă doare...pieptul...

  L-am strâns și mai tare îndemnându-l să facă la fel. Își duse o mâna către spatele meu unde își înfipse unghiile adânc. Nu mă deranja atâta timp cât îl ajuta să se calmeze.

  Voiam să-l ajut, voiam să pot să iau toată suferința lui asupra mea. Știam totul despre sevraj, însă niciodată starea unui pacient nu mă afecta. Nu puteam să-i administrez încă niciun medicament, ci doar să stau acolo și să-l asigur că nu e singur.

–Scuze, eu nu...mormăi el printre lacrimi.

–Înțeleg prin ce treci și singura modalitate să scapi este tocmai să trăiești totul. I-am așezat capul pe pieptul meu mângâindu-i spatele.

  Caruselul își reporni cursul moment în care Hyunjin se relaxă și oftă printre șiroaiele de lacrimi aducându-mi aminte de smiorcăiala unui copil.

–Hai să mergem, îi spun în timp ce îl ajut să coboare

  Încuviință fără să pună vreo întrebare. Fața încă îi era albă și plină de picături de transpirație. Îi era atât de greu...și eu nu puteam să fac nimic.

*

–Am ajuns? Întrebă el mormăit când eu l-am ghiontit ușor pentru a-l trezi.

–Da...am ajuns...acasă, la mine acasă...

–Îhmm, da.

  Mi-am ridicat sprâncenele fiind total șocat de cât de relaxat era. Mă gândisem la sute de moduri în care putea recționa la ideea că îl adusesem acasă. Eram un străin pentru el, un străin apropiat? Un prieten?

  Ieșisem din mașină și stăteam sprijinit de capota mașinii așteaptându-l. Mi-am întors privirea către el observând că iar ațipise. Am zâmbit și am mers către el.

  M-am aplecat asupra lui dezlegându-i centura, moment în care își împletucise brațele în jurul taliei mele trăgându-mă peste el. Își îngropă fața în pieptul meu inspirând adânc.

–Vreau...își încleștate unghiile în spatele meu ținându-mă captiv.

–Ce vrei, Hyunjinnie? Hmm?

–Totul, poți să-mi dai totul?

  Totul? La ce se refera? Am tresărit ușor în gând deja imaginându-mi cum o făceam, îi dădeam totul. Am înghițit în gol trăgându-l afară din mașină.

–Sper că nu bălești pe tricoul meu preferat..

–Cine te-a pus să vii cu el la prima întâlnire? Mereu se întâmplă accidente la primele întâlniri...ridică leger din umeri.

  Am izbucnit într-o criză de râs. Era ireal cât de mulți fluturași îmi aducea în stomac acele cuvinte. Eram șocat cât de diferit era totul cu el. Cucerirea unei fete era atât de simplă și rapidă încât aproape că nu simțeam nimic.

–Ai clar nevoie de somn, sigur nu ai luat nimic?

–Am clar nevoie de tine, nu de somn.

Perspectiva lui Hwang Hyunjin

  Simțeam că totul se repeta, că am un deja-vu continuu. Nici nu știam de ce făceam asta și chiar nu-mi păsa dacă în ochii lui părea diferit. Aveam nevoie de afecțiune și parfumul lui bărbătesc nu era deloc unul respingător.

  O dată ce am ajuns într-o cameră întunecată cu un pat mare mi-am împletucit picioarele în jurul trupului lui și mâinele în jurul gâtului. Urcându-mă la propriu pe el.

–Nu pleca! I-am impus împingându-l către pat.

  Stătea ca o statuie fără să se miște nici măcar un pas. De ce totul era atât de complicat?

–Ți-e somn, Hyunjin, de ce faci asta? Zise Chan oftând.

  M-a așezat pe pat lângă el. Am trecut în poala lui fără să ma gândesc prea mult. Era atât de încordat. Nu înțelegeam de ce era așa de tensionat. E medic, cred că lumea mereu se agață de el.

–De ce pentru a avea nevoie cineva să mă îmbrățișeze în timp ce dorm e nevoie de un motiv?

–Știi de-obicei trebuie să porți un anumit titlu să faci asta.

–La spital nu trebuia să porți vreun titlu ca să stai cu mine cât dormeam? L-am văzut că vrea să obiecteze așa că am continuat. Nu mai formaliza totul...Ahh, bine. Fii iubitul meu atunci. În felul ăsta poți să dormi cu mine?