Școala Wordel

—Danyella! Trebuie să te grăbești ,deja este 7:40 ,vom întârzia ,strigă bunica din bucătărie,care se află la primul etaj.
—Bine ,bunic-o ,vin imediat !
Înșfac valizele și plec jos spre bucătăria bunicii,cu gândul la ultima mâncare de la ea.
In casă plutea mirosul micului dejun gustos.
Bunica avea talentul de a cuceri orice ființa prin mâncarea delicioasă pe care o pregătea.Mereu mă întrebam dacă și mama ar avea talentul acesta de la ea.
Când am ajuns în bucătărie,am văzut silueta micuță a bunicii.
Bucătăria era spațioasă și în mijloc avea o măsuța albă.Pereții erau împodobiți la fel cu creațiile mamei.
Bunica avea parul auriu și zâmbetul atât de dulceag.Ochii verzi sclipeau și era îmbrăcată intr-o rochie lungă,mai jos de genunchi ,care avea culoarea roșie.Arăta perfect chiar și pentru 68 de ani.
Micul dejun era gata și masa deja era pregătită.Cand m-am așezat,am înfulecat pâinea cu dulceață și am băut sucul de portocale.Bunica în acest timp mă privea zâmbind cum savurez mâncarea pregătită de ea.
—Sper că n-ai uitat nimic,scump-o,zise ea cu glasul finuț
—Fii sigură ,totul este în regulă,spun eu după ce am înghițit.
—Îmi va fi foarte dor de tine,menționă ea cu o undă de tristețe în glas
—Și mie bunică,nu-mi închipui ce o să fac fără mâncarea ta acolo,zic eu posomorâtă arătând spre farfuria deja goală.
Bunica chicoti.
—Oh,sunt sigură că ne vom mai vedea,draga mea,promite-mi,zise cu vocea tristă,dar imperativă.
Am făcut ochii mari și am înghițit cu greu.Cum pot sa-i promit așa ceva ?
—Ăăă...promit,zic eu nesigura uitându-ma la ea în ochi.
—Bine ,mașina deja ne așteaptă ,trebuie sa ne grăbim ,zise ea uitându-se la ceasul pe care îl avea la mâna.
M-am ridicat de la masă și mi-am luat bagajele.Nu aveam multe ,aveam doar o gentuță mică la spate și o geantă mare cu rotile.
Mașina care trebuia să plece la gară era una micuță și neagră.În fine,nici măcar nu stiu dacă o să mai merg cu mașina.
Am urcat repede în ea și am aruncat o ultimă privire casei în care am crescut.Era micuță dar frumoasă cu ferestrele mari și cu peluza verde.
Doaream cu disperare sa aflu cât mai mult despre trecutul mamei mele ,acesta era unicul avantaj in școala acea sinistră.Poate cineva îmi știe părinții și îmi va povesti de ei.
—Draga mea ,să fii ateantă și să înveți bine.Să nu întri în peripeții și...să nu uiți că te iubesc și te aștept acasă,zise ea cu ochii sclipindu-i de lacrimi.
—Bine,totul va fi în regulă,nu-ti face griji,te iubesc.
Ea aprobă din cap și își întoarce privirea spre geam.
Și ,iată-mă în fața gării cu atât de multe griji și gânduri.Soarele îmi bătea în față cu razele sale puternice de lumină.Văntul sufla ușor și îmi dădea curaj.Oare ce o să mă aștepte la școala aia?
Când am ajuns în gara și am căutat numărul 10 la peron,am văzut trenul auriu care scotea aburi.Bunica însă se uita la mine zâmbind și cu lacrimi în ochi.
—Oh ,scumpa mea ,îmi amintești atât de tare de ea ,spuse bunica cu o voce tremurătoare
Am plecat spre ea și am îmbrățișat-o.
—Te rog nu plânge ,nu vreau sa plâng și eu ,ti-am promis ca ne vom revedea,zic eu și am simțit lacrimile șiroind pe față.
—Nu,gata ,nu plâng ,spuse ea ștergând-uși lacrimile.
—Pe curând ,zic eu zâmbind cu durere
—Pe curând ,draga mea,spuse ea cu cel mai gingaș glas.
M-am întors pe călcâie și am plecat în trenul invizibil,cu o durere sufleteasca.Știam ca îmi va fi greu să mă despart de ea ,de unica persoană care ma iubeste si eu o iubesc.
Pe când trenul își lua viteză,eu îmi căutam un compartiment în care pot să stau singura.Dar nu am găsit așa că a trebuit să mă alătur unei fete care stătea și se uita la geam.
Când am intrat ea și-a întors ochii căprui spre mine.Avea parul blond ondulat care îi cădeau până la umeri.Avea buzele mici si pomeții accentuați.Era frumoasă și avea zâmbetul fermecător ,când m-am așezat vizavi de ea
—Salut ,îi adresez ei
—Oh,salut ,ești din primul an,nu-i așa ?
—Da .
—Sunt Veronica ,la fel primul an ,și îmi aruncă un zâmbet
Am zâmbit și eu și apoi am zis:
—Danyelle ,sunt încântată de cunoștință.
—La fel.
Apoi tot drumul am vorbit despre ce ne așteaptă la școala secretă.Se pare ca Veronica era dintr-o familie doar din vrăjitori,pentru ca știa cam totul despre școală.Mi-a spus că de vacante nu plecăm acasă ,probabil de asta mama nu a revăzut-o pe bunica .Am mai aflat însă că în Wordel trebuia să înveți 3 ani.
—Mereu îmi era interesant dacă o sa zburăm pe maturi,zise ea uitându-se la mine cu entuziasm.Oh,n-am răbdare sa fie Halloween-ul,să ne alegem rochii și să dansăm.
—Se pare că nu mi-am luat rochie pentru Halloween,zic eu uitându-ma în jos cu rușine.
—Nu e nici o problemă,am eu o rochie care ti-ar sta drăguț,mă consolă ea.
Afară deja era întuneric când trenul încetini.Eu cu Veronica ne luasem bagajele și plecăm spre școală,care nu era atât de departe.Doar o grădina ,care era asemănător cu un mic parc și care avea mulți copaci ,despărțea școala de gară.Iar porțile erau mari și aurii .
Veronica deja își croia drum printre mulțimea de elevi din anul întâi,așa că m-am mișcat și eu din loc.