asterozarea reprezintă stelele de mare.
Vega delirează . Vega e lascivă. Vega e groaznică și lipită cu super glue. Vega e impetuozitate. Vega e exultatie. Vega e abjectă. Vega e patimă. Vega e masacru. Vega e regina stelelor, iar noi suntem pla...
tăcem. tăcem dar, mergem pe sfoară culegând trupuri, incinerate în grămezi de vișine. pe capacul sicriului am văzut geamul unei case. o casă cu cununi din gheare și blană. o casă cu apă și multe umbre țesute în clape de pian. am lăsat geamul deschis ca să pot simti palme și ceva respirații. sezonul cald s-a mutat în grajd, și în cabane din lemn și umezeală. iar soarele și-a luat tălpășița și valizele ca un tâlhar de viță nobilă. ulițele păreau o pădure scoasă din scene cu sânge și frică. dar totuși visăm.
legumele par bolnave și rupte din rădăcină și viață. universul și-a șters imperfecțiunile, lăsând loc doar unei brize. o briză lină dar cu un colier de doli în jurul gleznei. parcă totul pare așa de impasibil. atât de imperturbabil. atât de imperceptibil. atât de neînsuflețit. gâzele păreau deșeuri pentru oameni și stele. bleumarin-ul anunța răscoală între oase și sânge. oh,atât de multe oase țesute din dinți fierți și damigene cu prăpastii de bujori.
gustul sângelui, îmi circula ca un furtun prin gât și ochi ca o viespe însetată. am luat un pahar și l-am umplut cu vaselină. o bucată din obrazul meu, căzu pe asfalt. praf și pietre se lipiră ca mierea de el. în momentul acela.. o avalanșă de zgomote, predomina grădina, încărcată cu lacăte și mormane de pământ. sacru. era ceva atât de sacru și azuriu. tras la mașina de cusut. așa era chipul oceanului. dar parcă... parcă... nici el nu mai era atât de echivoc și- viața este arta morții iar nu mulți pot înțelege cruci.
cu ochii vijelioși ce scăpărară a scârbă și țicneală în buze, înaintă ca o balerină. nu! nu o balerină elegantă, ce presăra femininitate ci ca o începătoare îndârjită de mai mult. o începătoare ce își rupea și păta ciorapi pe podea. atât de multe degete dezmembrate și tăiate. o unghie mi-a devenit cercel iar cealaltă prăpastie de bisturii și miros de fluturi. corpul îi era turbat ca un taur în arena de joc. mintea îi scârțâia ca un parchet. o dată. de două ori. de trei ori își pisă oasele și pielea atârnată pe un bolțar, iar drept pisălog fură cuțitul apusului.
dar ea se temea de apus! nu de culorile țipătoare și anormal de schimonosite. era o evadată. era o evadată din cotețe și brațe a unor îngeri îmbălsămați. era absurd și șterpelit de cromatism, cum gândurile îi zburdau pe un leagăn, agățat de nori. desculță, deșirând catacomba de apă tulbure iar mici picături de violet pe lângă urechi.
poate era credulă și neancorată în crengi. era dantelată de ceață și migdale. nu. nu. nu când pășea în clădirea stacojie, cu roaba din cap până în picioare gri... era liniște. iar slujbele erau puse pe mut. iar buzele credincioșilor erau sudate. puțin mutilate. era urâtă și iubită de morți și zaruri. ceva mocnea neîncetat în corpul meu. copilul stând pe trotuar și mânjind-ul în dislexie. o coastă ce se pierdea în umbră.
ne construim o caricatură a acelor de ceas. focul arde speranțe și trupuri. luna le topește, iar apoi le aruncă în deșert. draperiile unor suflete pictate în bej se reflectă în sticlă. frunze fragile și murdare se lipesc de iarbă. iar blestemele dansează în horă. basmele sunt captive gâdurilor. răcnesc spre cer și pământ. dar diferenta, era că cerul era mai singur ca un schelete, cu fulgi de găină tatuați pe gât. iar pământul era intoxicat cu oxigen și păsări cântătoare. trebuiau zbuciumate și ciocurile aruncate peste hotare și animale. în unii pași mai scăpa câte o boabă. ciorchinele din vitrina păstorului, se pierdea limbă cu limbă.
am limpezit un trup în pârâul cu apă rece. răcoarea îmi îmbrățișă fiecare oscior ce se legăna în corp. lângă cavoul cu corpuri sângerate ,și roase de colții câinilor, o pasăre înnecată în smoală și nisip se înălța la cer. zbură. zbură. zbură patul cu ace și cuțite frumos lustruite reflecta o umbră a unei inimi odată în mișcare. dar ce păcat că, fu străpunsă de așchii și de lemne cu rumeguș ud. o inimă hidoasă trebuie ținută în lesă, nu trebuie lăsată literă ca un papagal orb. azi. pădurea a devenit sălbatică și prea bruscantă. iar ca un semn de cruce, toate animale par evadate din infern și temple cu miruri și uleiuri.
covorul pe care ai călcat, este moale ca obrajii unui copil. atât de moale de parcă însuși iepurii și-au vândut blana pentru asta. atât de moale încât nici nu ai clipit. atât de moale încât nici nu ai respirat pentru câteva secunde. câteva secunde și copacul cu beteală din ficat și vene te-ar fi putut împinge la pâmânt. câteva secunde, iar trenul cu oameni în alb și praf de medicamente răsturnat pe ei, te-ar fi acaparat de orice grijă. câteva secunde iar farul unei mașini ar fi făcut cunoștință cu o inimă săritoare și scoasă din balamale. dar ești atât de ghinionist, încât nici nu te-ai pișcat în deget. ai fi putut fi cel mai urât și nebun tablou. dar...
tu ai ales să te afunzi în cărți și să cauți suflete cu trandafiri în păr și genunchi. ai ales să te fuzionezi cu natura și să te legi la ochi cu o eșarfă. ești laș. iar lașii vor cădea ultimi de pe țigle. zahărul vanilat comdimentat de tine pe case și porți se va scurge. oh. ca un apus nesuferit. ca apa din paharul roșiatic. oh.tu cerule ce ne privești pe sub ochelarii de soare, cât mai si de gând să ne învârți în carusel?
am amețit din cauza stelelor făurite din coroane și măzgăleli. cât mai ai de gând să furi părți din ocean ansamblate de oameni? cât mai ai de gând să porți veșnica haină dichisită cu miros de toamnă și străzi asfaltate? trecutul e un album ce odată pierdut e greu să îl mai găsești. sub patul cu imprimeuri de piele de leopard. zăcea în păienjeni și pungi din plastic... o mână.
nu!un corp a cărei diafragmă vomita oxigen și buruieni. atât de multe buruieni. un buchet cu atât de multe sortimente. atât de multe eclipse de lună îi bandajară corpul. parți din perete i-au fost îndesate în gât. era machiat? câți ani avea? cum a decedat? de ce copilul ăla zâmbește larg? oare azi îmi voi întâlni și eu Creatorul? atât de multe întrebări pentru o inimă ce îsi găsi confortul în brațele la marginea unei păduri. în spatele unui leagăn un braț de femeie răsari.
drujba părea luată din diamante și muzee. a fost prea rapid. a fost prea rapid când un cap zbură pe o streașină. prea rapid când cineva răcni. prea rapid când un rânjet aproape insesizabil i se ivi pe chipul îmbujorat de cireșe. prea rapid ca să mai poți realiza că era în spatele tău. pentru că, cine și-a pierdut albumul trebuia să fie pedepsit cu ciulini și ghilotine. pentru că, o pasăre nu poate zbura fără familia sa. e sortită pieirii. poate doar, pentru că, uităm că nu mereu vom atinge o stea. până nu devenim noi una.
1182 de cuvinte.
Sper că v-a plăcut!
Nu știu când voi schimba tema poeziilor, mă distrez prea mult.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
