altarul din beznă

atlantic pe sub haine

în final, doar lâna de sub unghii
ne mai rămâne,
mușcăturile unei case dărâmate,
sunt mai vizibile ca niște ochii mâncați,
iar fluturii, și-au făcut cuib în locul capacelor alea,
ca nimeni să privească gene,

ci doar să le simtă în gât,
poate puțin prin păr,
un păr necleios cu crengi și iarbă drept bandană,
cu soare în obraji și lumânări sub pleoape,
cu pietre și corpuri de privighetori la brâu,
dar uscăciunea unei frunze aburite de o biserică,

să dezlege pungi cu câini morți,
și gărzi prăfuite cu făină,
cu semne de chei în palme,
iar pe braț foi de dictando,
cu cerneală roșie în ele,
și spini ce ieșeau de sub pat,
ca un ac prin arahide,
arahide, legate de ureche,
și ceramică ce mi se scurgea din degete,
furată dintr-o ceașcă cu cafea din lentile,
iar capacele alea îmi păreau băgate la microunde,
iar un scurt circuit, îmi apăsa tâmplele,
sub farfuri, zăcea un porumbel,
era... o ploaie de răsaduri și grăunțe,
mușamaua cu imprimeuri vesele,
puțin nemuritoare,
nu că s-ar mai putea ridica damblagitele alea.

florile de tei, se opriseră prin maci și vitamime de porumb,
coama de pe șeaua aia era...
era...
era...
trebuia să se întoarcă la ronțăitul pământului,
se putea scurge ca o ploaie de frunze
roșie și gri,
asta era combinația celui mai terifiant moment,
să te naști lângă lumină,
pentru că uneori, stelele păreau înrobite de plopi și de uranus,
uranus...
transmitea răceală și viscole.

era stricat, și dinții cu sare pe ei, clănțăneau,
o lumină, adăpostea două trupuri în negru,
riduri, și rochițe cu buline roșii vărsate de căpșuni,
una pe jumătate tăiată, cu rigla din basme,
iar cealaltă, scăpată din sfera unei clepsidre.

ceasul părea, că îi era înțepenit în urechi,
azi se tăiau limbile ceasornicarului,
și poate se mâncau glastre și voci,
o mână rece se ține în umbrele,
și clanțe pe piele,
iar toți pruncii trebuiau ținuți în casă
cu perdelele trase până în mormânt,
cu degetul pe buze,
adâncite în carne,
pentru că prin zbor,
pe lângă urechi,
ea, trece poduri din plastic și cuvinte îngălbenite.

iar viața ta, e aruncată din mână în mână către fiecare poartă,
îmi simt corpul într-o albie,
locul, unde toată apa stă conservată,
noaptea e mai frumoasă în Pacific,
să te legeni în ea,
știi... sunt puțin,
poate puțin, mai mult... ziliară,
încă nu știu locul, unde picioarele-mi par pe bandă rulantă,
pensule înmuiate în paranormal,
îmi sunt lipite în genunchi,
nu știu, nici unde orizontul se întâlnește cu soarele,
și servesc ceai de mușețel,
iar eu trebuie să,
îmi număr degetele la picioare,
pentru că cele de la mâini le-am înfulecat,
în farfuria aia.
puțin stacojie pe-alocuri
ciobită de grauri.

scârțâitul unui leagăn înfundat,
omorî liniștea, ce își aștepta conducătorul ,
biletul îi fusese șterpelit,
un fular roșu și un tremurat coseau o poveste,
o poveste ștearsă, din o barcă cu un pescar ce murea sub valuri,
ferită de lumină și autor,
albul e culoarea cea mai impură.
asta își spunea micul om.
își suflecă mânecile descuiate de nuanțe de alb,
apoi și le strecură pe genunchi,
frecându-le de materialul aspru la atingere,
iar apoi inimă în gât.
inima în abdomem și cărți în rinichi,
pungi sparse pe obraji umezeau pielea,
sânge pe piele,
privea spre alb, și nu vedea decât
distrugere.
se puse în genunchi,
simțindu-și degetele amorțite,
sechestrate în sobe și multe faruri
puțin vineții.

își împreună mâinile, spunând o rugăciune,
și atunci cerul se sprijini de o baltă,
cu ștampilă pe creștet și vânt în urechi își răsuci un fulg în gât,
în spatele său,
umbra unui soare, se apropia de el,
își strânse ochii cu frânghii,
tremurul vocii părea o poezie luată de la un detector,
îmi pare rău!
pudra se lipea de trupul scos din congelator,
îmi pare rău!
pași fermi îi răsunau în urechi,
îmi pare rău!
părea că vrea să își dezbrace pătura de pe cap,
îmi pare rău!
o prispă îl acoperi pe întregime,
îmi pare rău !
își lăsă capul balansat ca o balanță instabilă,
privind paharul albastru,
când două brațe mai reci ca Venus,
și mai calde ca nisipul,
îi întâlniră suflul piperat,
șoptind culorile curcubeului, de la coadă la cap,
pentru un ciocănit,
panica încetă, iar oamenii se evaporară în case și cămare,
stelele sunt păpușarii, iar oamenii scena.

își calmă suspinul, tras prin mașina de tocat,
undeva... într-un sertar cu gânduri uitate,
vibrațiile din vârful degetelor păreau foc,
se trase mai în spate de răscoală și umanitate,
își tamponă mâna cu brațul soarelui pe el
clipi,
sâmburi de apă intrănd în gheață,
timpul fu călcat de o mașină,
iar fularul roșu i se strânse în gâtlej,
brâul i se lovi de clești și undițe de pescuit,
o dâră îi parcurgea bărbia,
apă pe limbă.
sânge pe piele.

soarele avea o privire crâncenă,
fața rotunjită, ca un balaur din fântâni,
se îngrozea, simțindu-l lângă el.
pe lângă el.
pe el.
oh Doamne! A renăscut în flăcari și beteală de braduri verzi.
nu putea atinge apogeul,
decât sub iarbă,
se întoarse cu corpul spre el,
gândurile îi erau pe sticlă sorbindu-și aerul expirat,
a expirat din punga cu aer,
schelălăituri umpleau zona,
își presăra salbe de diluant pe gât,
în ochii unui zeu era o blană de om,
aiurit și visător într-o lume în care toți ne pierdem strălucirea,
pe rând ne ștergem de stele,
și le abandonăm în șeminee.

crucile albe scârțâiau la atingere,
simțea o căldură maternă,
ce îi frigea oasele,
își înfipse dinții în mica bucată de carne,
iar o lacrimă îi traversă chipul liviziu,
cu flori din urechi,
pășind pe lemnul putred ,
se gândi dacă inima nu o să iasă din gură,
și o să fugă pe leagănul ăla,
era o foame ce îi mânca părul din cap,
se așeză pe scaun,
auzind cuțite zgâriate,
își ridică privirea,
mâinile îi erau încătușate,
pe rând, degetele i-au fost tăiate
a luat mâna crestând-o
unghiile lipite pe ușă,
iar corpul scăldat în sânge.
servi totul pe o farfurie, zâmbind.
bucățile rămase au fost puse îm caserole roșii,
iar drept cadou,
părul tăiat pe un fund de legume
și l-a pus așezat pe claia sa de păr
în final rămânem mâncati de univers.

1049 de cuvinte!

Sper că v-a plăcut!

Cei care ați început școala vă urez succes !

Scuzați eventualele greșeli !