Regatul viselor

Capitolul V (partea I)

Cristale de gheaţă acopereau iarba, strălucind sub primele raze de soare. Jenny se ridică încetişor, atentă să nu o trezească pe Brenna mai devreme decât era nevoie. După ce-şi revizuise sistematic toate alternativele, ajunsese la planul cel mai realist şi se simţea aproape optimistă gândindu-se la şansele unei evadări reuşite.

- Este timpul? şopti Brenna cu glasul sugrumat de spaimă, întorcandu-se pe spate ca să o vadă pe Jenny deja îmbrăcată, sub hainele ei, cu pantalonii groşi de stofă, cămaşa bărbătească şi vestonul pe care-l purtau dimineaţa, când paznicul le escorta în pădure, unde li se permiteau câteva minute de intimitate pentru necesităţile personale.

- Este timpul, spuse Jenny cu un zâmbet încurajator.

Brenna păli, dar se ridică şi începu să se îmbrace cu mâini tremurătoare.

- Aş vrea să nu fi fost atât de laşă, şopti Brenna cu mana pe inima care-i bubuia, în timp ce se întindea, cu mâna liberă, după vestonul din piele.

- Nu eşti laşă, o linişti Jenny cu glas scăzut, tu îții faci doar prea multe griji, şi asta cu mult înainte, pentru posibilele consecinţe ale tuturor actelor tale. De fapt, continuă ea, ajutând-o să-şi înnoade la gât şnururile cămăşii, eşti chiar mai curajoasă decât mine. Pentru că dacă eu aş fi fost la fel de îngrozită ca tine de consecinţe, nu aş fi avut niciodată curajul să fac ceva.

Brenna tăcu, dar surâsul ei preocupat era o apreciere tăcută a complimentului.

- Ai cascheta?

Cum Brenna încuviinţă din cap, Jenny se aplecă şi-şi luă cascheta neagră cu care îşi va ascunde în curând părul lung, pe care şi-o ascunse acum în cingătoarea pantalonilor de sub fustă.

Soarele se mai înălţase puţin, transformând cerul într-un cenuşiu apos, în timp ce fetele aşteptau momentul în care va apărea uriaşul să le escorteze in pădure, rochiile lor largi, de călugăriţă, ascunzând hainele bărbăteşti de dedesubt.

Clipa se apropia şi Jenny îşi cobori vocea la o şoaptă, repetând pentru ultima oară planul, de teamă ca Brenna să nu uite, în panică, ce avea de făcut.

- Ţine minte, fiecare clipă va conta, dar noi nu trebuie să părem că ne grăbim, altfel vom atrage atenţia. Când îţi scoţi rochia, o ascunzi bine sub un tufiş. Speranţa noastră de a evada este aceea ca ei să caute două călugăriţe, nu doi băieţi. Dacă dau de hainele noastre, ne vor prinde înainte de a fi părăsit tabăra.

Brenna dădu din cap, înghiţi şi Jenny continuă.

- De îndată ce scăpăm de haine, stai cu ochii pe mine şi te mişti încetişor printre tufişuri. Nu asculta la nimic altceva şi nu te uita la nimic altceva. Când vor pricepe că am plecat, vor da alarma, dar pe noi nu ne interesează asta, Brenna. Să nu-ţi fie teamă de gălăgie.

- Nu, spuse Brenna cu ochii mari deja, de spaimă.

- Noi rămanem în pădure şi ne deplasăm în jurul graniţei sudice a taberei, spre ţarcul unde sunt ţinuţi caii. Căutătorii nu se vor aştepta ca noi să ne îndreptăm înapoi spre tabără, ne vor căuta în direcţia opusă - intrand în pădure. Când ne apropiem de ocol, tu rămai în pădure iar eu aduc caii. Cu puţin noroc, oricine stă de pază la cai va fi mai interesat să ne caute pe noi, decât caii.

Brenna dădu din cap şi Jenny se gandi cum să formuleze mai bine ce mai avea de spus. Ştia că dacă erau văzute, ea va fi cea care va trebui să creeze o diversiune pentru ca Brenna să reuşească să scape, dar a o convinge pe Brenna să continue drumul fără ea, nu avea să fie un lucru uşor. Cu voce joasă, poruncitoare, Jenny spuse în final: