Capitolul XIII

2.1K 163 68
                                    

Royce stătea la fereastra micuţului dar bine dotatului dormitor, care era „celula" lui dinTurnul Londrei - rezidenţa regală a lui Henric - de când sosise aici, în urmă cu două săptămâni.

Privea cu o expresie impasibilă afară, peste acoperişurile Londrei, pierdut într-o nerăbdătoare contemplare, cu picioarele larg desfăcute. Îşi ţinea mâinile la spate, dar fără să fie legate, aşa cum nu mai fuseseră niciodată din acea primă zi când furia lui pe Jennifer Merrick - şi pe propria-i naivitate - îi răpise pe moment abilitatea de a reacţiona. Permisese atunci acest lucru în parte pentru a-i împiedica pe oamenii lui să-şi pericliteze propriile gâturi luptându-se pentru el şi în parte pentru că, în clipele acelea fusese prea nebun de furie ca să-i mai pese.

Dar totuşi, în noaptea aceea furia i-a scăzut aproape de un calm periculos. Când Graverley încercase să-i lege la loc mâinile după ce terminase de mâncat, se trezi aruncat la pământ, cu funia de piele înfăşurată în jurul gâtlejului şi cu faţa lui Royce, neagră de furie, doar la câţiva centimetri de a lui.

- Încearcă să mă mai legi şi îţi tai beregata în următoarele cinci minute după discuţia mea cu Henric, îi spusese Royce printre dinţi.

Chircindu-se de furie şi de surpriză, Graverley reuşise totuşi să spună gâfâit:

- Cinci minute după discuţia ta cu regele... o să fii în drum spre... spânzurătoare!

Fără să se gândească, Royce strânse mai tare de funie, subtila rotire a încheieturii lui tăind efectiv aerul adversarului său. Abia când faţa victimei sale îşi schimbă culoarea, îi dădu Royce drumul, îmbrâncindu-l plin de scârbă. Graverley se ridică nesigur pe picioare, cu ochii aruncând flăcări de ură, dar nu le porunci oamenilor lui Henric să-l ia pe Royce şi să-l lege. La vremea aceea, Royce atribuise acest lucru ideii că Graverley îşi dăduse seama că putea călca pe un teren nesigur, abuzând în mod deliberat de drepturile nobilului favorit al lui Henric.

Acum totuşi, după ce aşteptase săptămâni la rând să fie chemat de rege, începu Royce să se întrebe dacă nu cumva Henric era totuşi in acord total cu consilierul său. Din locul lui de la fereastră, se uita afară, la noaptea întunecată, al cărei aer era încărcat cu mirosurile neplăcute ale Londrei - canalizarea, gunoiul şi excrementele - încercând să găsească un motiv pentru evidenta codeală a lui Henric de a-l vedea şi de a discuta despre motivul pentru care a fost încarcerat.

Îl cunoştea pe Henric de doisprezece ani; luptase alături de el în bătălia de la Bosworth Field, fusese de faţă la proclamarea şi încoronarea lui Henric, pe acelaşi câmp de luptă. În semn de recunoaştere pentru meritele lui Royce în timpul bătăliei, Henric i-a acordat titlul de cavaler în aceeaşi zi, în ciuda faptului că Royce nu avea decat şaptesprezece ani. Acesta fusese, de fapt, primul lui act oficial, ca rege. În anii care au urmat, încrederea şi bazarea lui Henric pe Royce crescuseră direct proporţional cu neîncrederea în ceilalţi nobili.

Royce lupta pentru el şi fiecare nouă strălucitoare victorie îi făcea lui Henric mai uşor să smulgă - fără vărsare de sânge - noi concesii de la duşmanii Angliei şi de la duşmanii lui personali.

Drept rezultat, Royce a fost recompensat cu paisprezece domenii şi suficiente bogăţii ca să-l facă unul dintre cei mai bogaţi oameni din Anglia. Totodată, Henric avea încredere in el - suficientă - încât să-i permită să-şi fortifice castelul de la Claymore şi să-şi păstreze o armată particulară, formată din proprii lui oameni. Evident, exista şi o strategie în blândeţea lui Henric: Lupul Negru era o ameninţare pentru duşmanii lui Henric; simpla vedere a steagurilor cu imaginea lupului rânjind pictată pe ele, înăbuşea ostilităţile înainte de a fi avut ocazia să înflorească într-o opoziţie.

Regatul viselorUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum