Regatul viselor

Capitolul IX

A doua zi dimineaţă, înfăşurată într-o cămaşă de noapte din lână crem, moale, Jennifer se uita afară pe fereastra îngustă a dormitorului ei, rătăcind cu privirea peste dealurile împădurite, dincolo de zidurile castelului. Mutându-şi privirea spre curtea de dedesubt, observă zidurile groase care o înconjurau, căutând un fel de drum de evadare... semnele unei porţi ascunse. Trebuia să fie una; la Merrick exista una montată în zidul exterior, ascunsă în spatele unor tufe mari; din câte ştia ea, toate castelele aveau una, pe care locuitorii lor o puteau folosi pentru evadare, când duşmanul penetra zidurile de apărare, în ciuda convingerii ei că trebuia să existe o astfel de uşă, nu putea vedea nici un semn de aşa ceva, sau nici măcar, o spărtură în zidul de zece picioare grosime, prin care Brenna şi cu ea s-ar fi putut strecura afară. Ridicându-şi privirea, urmări santinelele care se mişcau fără încetare de-a lungul drumului de pe zid, cu ochii asupra drumului şi a dealurilor înconjurătoare. O fi fost el personalul domestic murder şi indolent, necesitând imperios să fie direcţionat şi instruit, dar contele nu ignorase apărarea castelului, îşi spuse ea îngândurată. Toţi paznicii erau alerţi şi postaţi la intervale de douăzeci de picioare.

Contele îi spusese că tatăl ei a fost anunţat că ea şi cu Brenna erau captivele lui. În acest caz, pentru tatăl ei nu era nici o problemă să vină la Hardin cu o armată de cinci mii de oameni. Dacă el intenţiona să le salveze, atunci Hardin nu se afla la o distanţă mai mare de două zile călare - sau de cinci zile în marş - de la Merrick. Dar cum, Dumnezeule, va fi în stare tatăl ei să le salveze dintr-un castel atât de incredibil de fortificat, ea nu putea nici măcar începe să-şi imagineze. Ceea ce o readuse la aceeaşi problemă care o înnebunea: de ea depindea să se gândească la o cale de evadare.

Stomacul îi ghiorăi, amintindu-i că nu mâncase nimic de dinainte de prânzul de ieri şi se întoarse de la fereastră ca să se îmbrace şi să coboare în sală. Înfometarea nu reprezenta o soluţie pentru problema ei, decise ea cu un oftat, îndreptându-se spre cuferele cu îmbrăcăminte, care fuseseră aduse în camera ei în dimineaţa aceasta. În plus, era convinsă că, dacă nu cobora, contele ar fi venit pur şi simplu să o ia, chiar dacă pentru asta ar fi trebuit să spargă uşa.

În dimineaţa aceasta reuşise să se înmoaie într-o cadă din lemn plină cu apă caldă şi cel puţin se simţea curată din cap până în vârful degetelor de la picioare. Intrarea într-un râu îngheţat, îşi spuse gândindu-se la ultimele săptămâni, nu se putea compara cu apa caldă şi cu o bucată de săpun.

Primul cufăr era plin cu rochii aparţinând fostei doamne a castelului şi fiicelor ei, multe amintindu-i lui Jenny de stilul adorabil, excentric, preferat de mătuşa ei, Elinor - aceste rochii erau purtate de doamne cu pălăriile acelea înalte, conice, pe cap şi cu văluri care atârnau până la duşumea. Deşi ţinutele nu mai erau la modă, nu se făcuse nici o economie la ele, pentru că erau făcute din satinuri şi catifele bogate şi din mătăsuri brodate. Cum toate că erau prea ornate pentru dimineaţă şi pentru poziţia ei în această casă, Jenny deschise următorul cufăr. Un oftat de încântare pur feminină îi scăpă printre buze, scoţând o rochie din cel mai moale caşmir.

Terminase tocmai să-şi netezească părul, când un servitor ciocăni la uşă şi-i strigă cu o voce panicată:

- Milady, domnia sa mi-a poruncit să vin să vă spun că dacă nu coboraţi în sală în cinci minute, ca să mâncaţi, o să urce el să vă aducă!

Decât să-l lase pe conte să-şi închipuie că o făcuse să tremure de frică la această ameninţare, Jenny strigă:

- Îi poţi spune domniei sale că eu intenţionam să cobor şi că o să fiu acolo în câteva minute.

Jenny aşteptă cât consideră ea că însemnau „câteva minute", apoi îşi părăsi dormitorul. Scara care ducea de la camerele pentru dormit de deasupra, la sala mare de jos era abruptă şi îngustă, exact ca cea de la castelul Merrick, concepută astfel pentru ca în cazul în care atacatorii reuşeau să pătrundă în sală, să trebuiască să se lupte pe scări în sus cu braţul în care ţineau sabia blocat de zidul de piatră, în timp ce apărătorii nu erau chiar aşa de obstrucţionaţi. Totuşi, spre deosebire de cea de la Merrick, aceasta era plină de plase de păianjen. Scuturându-se când îşi imagină locuitorii acestor pânze pe picioroangele lor, Jenny mări pasul.