Regatul viselor

Capitolul XXV

Galerii acoperite cu pologuri şi prevăzute cu scaune aşezate pe nivele ascendente se aliniau pe toate cele patru laturi ale enormului câmp de onoare pentru turniruri şi erau deja înţesate cu doamne şi domni în veşminte minunate, la vremea când sosiră Jenny, Brenna, mătuşa Elinor şi Arik.

Deasupra fiecărei galerii fluturau steaguri, etalând blazoanele tuturor ocupanţilor. Când Jenny se uită după propriul ei stindard, îşi dădu imediat seama că Lady Katherine avusese dreptate: galeriile concetăţenilor ei nu se amestecau cu celelalte ci erau plasate în faţa celor ale englezilor - rămaşi chiar şi acum închişi în opoziţie.

- Uite, draga mea... uite acolo blazonul tău, spuse mătuşa Elinor, arătând spre galeria din partea cealaltă a terenului. Flutură chiar acolo, în spatele steagului tatălui tău.

Interveni Arik, aproape speriindu-le pe cele trei femei cu vocea lui bubuitoare:

- Voi staţi acolo, porunci el arătând spre galeria deasupra căreia fâlfâiau însemnele Claymore.

Jenny, care ştia că acesta era ordinul uriaşului, nu al lui Royce - pe care oricum nu l-ar fi ascultat - scutură din cap.

- Eu voi sta sub propriile mele însemne, Arik. Războaiele cu voi ne-au golit deja galeria de mulţi care ar fi trebuit să fie acolo. Galeria Claymore este burduşită.

Dar nu era. Nu chiar. în centrul ei se afla un fotoliu mare, ca un tron, intenţionat neocupat. Ştia că fusese prevăzut pentru ea. Când trecu pe lângă el i se strânse stomacul şi în clipa aceea toţi cei şase sute de oaspeţi de la Claymore şi aproape toţi şerbii şi sătenii din raza vizuală părură să-şi întoarcă privirile spre ea, urmărind-o, mai întâi şocaţi, apoi dezamăgiţi, apoi, unii, dispreţuitori.

Galeria clanului Merrick, fluturând şoimul şi semiluna, se afla între cea a clanului MacPherson şi a clanului Duggan. Ca să adauge la nefericirea tot mai mare a lui Jenny, în clipa în care clanurile din partea cealaltă a terenului o văzură îndreptându-se în direcţia lor, izbucniră ropote asurzitoare de salut, care deveneau tot mai puternice pe măsură ce se apropia. Jenny privea în faţa ei fără să vadă nimic şi se forţa să se gândească numai la William.

Îşi ocupă locul în primul rând, cu mătuşa Elinor şi Brenna şi de îndată ce se aşeză, rudele ei, inclusiv tatăl lui Beky, începură să o bată pe umăr şi să o felicite. Oameni pe care-i ştia - şi mulţi pe care nu-i ştia - din galeriile înconjurătoare, se aliniară în faţa ei, fie să reînnoiască cunoştinţa, fie să se prezinte. Odinioară, nu tânjise decât să fie acceptată de oamenii ei; astăzi, era adorată şi preţuită ca o eroină naţională, de mai bine de o mie de scoţieni. Şi tot ce a trebuit să facă pentru a obţine acest lucru nu a fost decât să îşi umilească şi să-şi trădeze în public, soţul.

Înţelegând acest lucru, simţi cum i se strânge stomacul şi i se umezesc mâinile. Se afla aici de mai puţin de zece minute şi Jenny se gândea deja că nu va rezista mai mult de câteva alte minute, fără să i se facă fizic rău. Şi asta, înainte ca publicul care se înghesuise în jurul ei să se îndepărteze în sfârşit şi Jenny să îşi dea seama că era punctul de atracţie al aproape tuturor ochilor din partea ocupată de englezi. Oriunde se uita, englezii fie se zgâiau la ea, fie le atrăgeau altora atenţia asupra ei.

- Uită-te, spuse mătuşă Elinor încântată, arătând din cap spre englezii furioşi care priveau spre ele, toţi privesc la coifurile minunate pe care le purtăm cu toate! Exact cum m-am aşteptat - toate ne-am lăsat purtate de spiritul acestei zile şi ne-am pus pe cap chestiile astea care erau la modă pe vremea tinereţii noastre.

Jenny se forţă să-şi ridice capul, aruncându-şi privirea oarbă peste marea de corturi colorate, de steaguri care fluturau şi de văluri fâlfâitoare din partea cealaltă a terenului. Erau coifuri ascuţite, cu văluri atârnând până la pământ; coifuri duble, care se înălţau de o parte şi de alta a capului ca nişte aripi uriaşe, coifuri în formă de inimă, cu voaluri, coifuri ca nişte coarne cu draperii şi chiar coifuri care arătau ca două bucăţi pătrate de voal, întinse pe beţe lungi, înfipte în părul doamnelor. Jenny se uita la ele fără să le vadă, la fel cum era doar vag conştientă de ce îi spunea Elinor: