Regatul viselor

Capitolul VIII

Târziu a doua zi, la vremea când se apropiau de Hardin, Royce nu se mai simţea chiar atât de bine dispus. În loc să se bucure de umorul ei aşa cum sperase, se văzu călărind alături de o tânără femeie care răspundea comentariilor lui tachinatoare sau observaţiilor lui serioase cu o privire inexpresivă, politicoasă, destinată să-l facă să se simtă ca un bufon de curte, cu clopoţei la pălărie.

Astăzi, Jenny schimbase tactica. Acum, în loc să-l trateze cu tăcere, răspundea oricărei remarci a lui punându-i întrebări despre lucruri pe care el nu putea şi nu vroia să le comenteze cu ea - cum ar fi ziua plănuită de el pentru atacarea cetăţii Merrick, numărul luptătorilor pe care intenţiona să-i ia cu el şi cât mai avea de gând să o ţină prizonieră.

Dacă intenţia ei era de a-i ilustra cât mai clar cu putinţă că era victima unei forţe brutale iar el era această brută, atunci îşi atinsese scopul. Dacă intenţia ei era să-l enerveze, atunci începea să aibă şi în acest caz, succes.

Jennifer nu era inconştientă că reuşise să-i distrugă acest drum, dar nu era atât de incantată de succesul ei pe cât presupunea Royce. De fapt, în timp ce privea dealurile stâncoase, după un semn al vreunui castel, Jenny aproape că nu mai simţea decât epuizarea cauzată de eforturile pe care le făcea în încercarea de a-l înţelege pe enigmaticul bărbat de lângă ea şi de a-şi înţelege propriile reacţii faţă de el. Contele ii spusese că o dorea şi era evident că o dorea suficient de mult ca să tolereze două zile de grosolănii din partea ei, lucru oarecum flatant pentru mândria ei rănită. Pe de altă parte, nu o dorea chiar atât de mult, încât să nu-i sacrifice rudele sau căminul.

Mama Ambrose o prevenise asupra „efectului" pe care îl putea avea asupra bărbaţilor; evident, decise Jenny, înţeleaptă stareţă vroia să spună că „efectul" ei ii putea face pe aceştia să se comporte ca nişte nebuni plini de ură, tandri, brutali, imprevizibili - totul în intervalul unui ceas.

Oftând, Jenny renunţă să mai încerce ceva din asta. Ea nu vroia decât să se întoarcă acasă, sau înapoi la mănăstire, unde cel puţin ştia la ce să se aştepte de la oameni. Aruncă pe furiş o privire în spate şi o văzu pe Brenna angajată într-o conversaţie plăcută cu Ştefan Westmoreland care devenise escorta ei din clipa în care Jenny fusese obligată să călărească în faţă, cu fratele lui. Faptul că Brenna se afla în siguranţă şi părea mulţumită era singura rază de lumină în sumbrele previziuni ale lui Jenny.

Chiar înaintea amurgului, în faţa lor apăru castelul Hardin. Situat sus, în vârful unui deal înalt, se înălţa ca o cetate imensă, întinzându-se în toate direcţiile, cu zidurile din piatră spartă luminate de soarele la apus. Lui Jenny i se strânse inima; cetatea era de cinci ori mai mare decât Merrick şi părea inexpugnabilă. Deasupra celor şase turnuri rotunde ale castelului fluturau steaguri de un albastru strălucitor, anunţând că stăpânul castelului era aşteptat acolo, spre seară.

Caii lor tropăiră de-a lungul podului basculant şi servitorii se repeziră în curtea interioară a castelului ca să ia caii de căpăstru şi să se facă utili pentru noii sosiţi. Contele se întoarse şi o cobori pe Jenny de pe micuţa ei iapă, apoi o escortă înăuntru. Se apropie de ei un bărbat mai în vârstă, gârbovit, probabil majordomul, presupuse Jenny şi Royce începu să emită ordine:

- Spune să se pregătească nişte gustări pentru mine şi pentru...

În fracţiunea de secundă în care Royce se gândea care este termenul corect pe care să-l folosească pentru Jenny, bătrânul majordom aruncă o singură privire felului în care era îmbrăcată aceasta şi expresia lui dispreţuitoare transmitea concluzia la care ajunsese: Târfă.

- ... Pentru oaspetele meu, decise Royce.

Să fie confundată cu una din târfele care călătoreau cu armatele era, clar, ultima jignire pe care o putea suporta Jennifer. Smulgându-şi privirea mortificată din scrutarea bătrânului, se prefăcu că studiază sala imensă, în timp ce contele îşi continua ordinele. El îi spusese că Regele Henric îi dăruise recent Castelul Hardin şi că nu a mai fost niciodată aici. În timp ce privea în jur, ochii ei de femeie observară dintr-o privire că, deşi Hardin era un castel uriaş, era prost întreţinut. Scoarţele din trestie nu mai fusese schimbate de ani de zile, de tavanul înalt, căptuşit cu lemn atârnau pânze de păianjeni ca nişte draperii groase, cenuşii, iar servitorii erau neîngrijiţi.