Regatul viselor

Capitolul XXI

Jenny zâmbea stând la fereastra solarului, privind în curtea castelului, cu inima plină de amintirile nopţii trecute. Era deja la mijlocul dimineţii, judecând după unghiul soarelui iar ea se sculase de mai puţin de o oră - mai târziu decât se sculase vreodată în viaţa ei.

Royce făcuse dragoste cu ea lung şi agale, de dimineaţă, de data asta cu o gentileţe minunată, reţinută, care şi acum îi înteţea pulsul lui Jenny. Nu îi spusese că o iubea, dar ea era sigură de asta. De ce altfel se legase atât de mult de ea? Sau de ce avea atâta grijă faţă de ea, când era în patul lui?

Era atât de pierdută în gânduri, încât Jenny nu observă când intră Agnes în cameră. Cu zâmbetul încă în ochi, Jenny se întoarse spre fata care îi întindea o altă rochie refăcută pentru ea, de data aceasta dintr-un caşmir crem, moale. în ciuda expresiei severe a servitoarei, Jenny era cât se poate de hotărâtă să treacă peste bariere şi să se împrietenească totuşi cu servitorii ei. Dacă era ea în stare să îmblânzească un lup, sigur că nu putea fi mai greu să-i îmblânzească servitorii. Gândindu-se la ceva ce să-i spună fetei, primi rochia şi apoi observă cada din alcov.

- Cada asta este suficient de încăpătoare pentru patru sau cinci persoane. Acasă, fie facem baie în lac, fie într-o cădită din lemn în care încăpea atâta apă cât să te acopere până la brâu.

- Aici este Anglia, doamna mea, îi răspunse Agnes, în timp ce lua rochia pe care o purtase Jenny cu o seară înainte. Jenny îi aruncă o privire uluită, nesigură dacă tonul ei trădase sau nu o anumită superioritate.

- Toate casele mari din Anglia au căzi enorme ca asta şi cămine adevărate şi... Jenny ridică braţul şi făcu un gest cuprinzător care includea camera luxoasă cu draperiile ei din catifea şi covoraşele groase împrăştiate pe pardoseală... şi lucruri ca toate astea...?

- Nu, doamna mea. Dar aici sunteţi la Claymore şi Sir Albert - şeful valeţilor şi valet la fostul stăpân - a primit poruncă să ţină Claymore ca pe un castel potrivit pentru un rege. Argintăria este lustruită în fiecare săptămână şi nu se permite pătrunderea prafului în tapiţerii şi nici să fie văzut pe pardoseli. Şi dacă se strică ceva, este aruncat şi înlocuit.

- Cere multă muncă să ţii totul în perfectă stare şi ordine, remarcă Jenny.

- Da, dar noul stăpân i-a spus lui Sir Albert ce are de făcut şi Sir Albert, un om dur, mândru aşa cum este el, o să facă ce i s-a spus - indiferent ce simte în sinea lui, pentru că i se spune ce anume să facă.

Această ultimă remarcă uimitoare era atât de plină de amărăciune şi de resentimente, încât lui Jenny nu-i venea să creadă că auzise corect. Se încruntă, în timp ce se întorcea complet, ca să se uite la fată.

- Agnes, ce vrei să spui cu asta?

Agnes înţelese clar că spusese prea multe, pentru că se albi la faţă şi încremeni, uitându-se la Jenny cu ochi înfricoşaţi.

- Nu am vrut să spun nimic, doamna mea. Nimic! Cu toţii suntem mândri să îl avem acasă pe noul nostru stăpân şi dacă toţi duşmanii vor veni aici şi vor veni cu siguranţă, este o mândrie pentru noi să renunţăm la recoltă şi la bărbaţi şi la copii, pentru bătăliile lui. O mândrie, repetă ea cu o voce joasă, disperată, în care se mai simţea încă resentimentul mânios. Suntem oameni buni, loiali şi nu-i purtăm pică stăpânului pentru ce a făcut. Şi sper că nici el, nouă.

- Agnes, spuse Jenny cu blândeţe, nu trebuie să te temi de mine. Nu o să-ţi trădez încrederea. Ce ai vrut să spui prin „ce a făcut?"

Biata femeie tremura atât de tare, încât când Royce deschise uşa şi-şi vârî capul înăuntru ca să-i amintească lui Jenny să coboare pentru gustarea de la miezul zilei, îi scăpă din mână rochia de catifea. Smulgând-o de jos, se repezi afară din cameră. Dar când trase să deschidă uşa grea din stejar, se uită înapoi spre Royce şi de data aceasta Jenny văzu clar că îşi făcea din nou semnul crucii. Cu rochia de caşmir uitată în mână, Jenny se uita la uşa care se închidea, încruntându-se gânditoare.