Regatul viselor

Capitolul X

După cină, aşezat la masă alături de Jennifer, Royce se lăsă pe spate în scaun, cu braţul întins după spatele ei, cu un aer gânditor, urmărind-o pe Jennifer care în mod deliberat ii fermeca şi îi aiurea pe cei patru cavaleri care rămăseseră la masă. Nu era nimic surprinzător că Eustace, Godfrey şi Lionel nu se mai îndurau să se ridice, mult după ce se terminase masa: pentru că pe de o parte, Jennifer arăta fermecător în rochia din catifea de culoarea cerului, tivită cu satin crem. Pe de altă parte, cam pe la mijlocul mesei, Jennifer devenise dintr-o dată plină de viaţă şi amabilă şi veselă, iar acum aceştia vedeau o latură a ei pe care nici Royce nu i-o cunoscuse. Povestea lucruri amuzante despre viaţa la mănăstire şi despre stareţa venită din Franţa, care insistase printre altele ca Jennifer şi Brenna să vorbească fără accent scoţian.

Jennifer îşi propusese intenţionat să fie fermecătoare şi în timp ce rotea încet, între degete, piciorul cupei de argint, cu vin, tocmai acest efort îl amuza şi îl exaspera totodată pe Royce.

Jennifer făcuse o ocazie strălucitoare dintr-o mâncare aproape fără gust, care includea berbec prăjit, gâscă şi vrăbii, plus tăvi cu friptură grasă şi plăcinte umplute cu ceva ce-i amintea lui Royce de fiertura de ovăz maroniu. La Hardin, reflecta el dezgustat, mâncarea era cu puţin mai bună decât pe câmpul de luptă.

Dacă Jennifer nu ar fi decis să se facă atât de încântătoare, cavalerii lui ar fi mâncat cât să-şi umple burţile, după care ar fi plecat în fugă - ori tocmai acesta era şi Royce ştia, motivul exact pentru care Jennifer făcea asta: să încerce să întarzie să urce sus, cu el.

Jennifer spuse ceva ce-i făcu pe Godfrey, Lionel şi Eustace să râdă, în timp ce Royce se uită întâmplător la stânga lui, unde se afla Arik. Arik, observă Royce amuzat, era singurul bărbat de la masă care nu căzuse sub vraja lui Jennifer. Cu scaunul în echilibru, doar pe picioarele din spate, Arik o urmărea pe Jennifer cu ochi micşoraţi, suspicioşi, cu braţele lui masive încrucişate peste piept, într-o postură dezaprobatoare, care arăta clar că el nu se lăsa prostit de excesiva ei amabilitate şi nu credea că puteai avea, nici măcar o secundă, încredere în ea.

În ultima oră, Royce fusese dispus să-i facă pe plac, folosind timpul ca să se bucure de compania ei şi să savureze anticiparea a ceea ce avea să urmeze. Acum totuşi, nu-l mai interesa anticiparea.

- Royce, spuse Godfrey râzând cu poftă, nu a fost amuzantă povestea lui Lady Jennifer?

- Foarte, consimţi Royce. Dar în loc să se scoale brutal şi să pună capăt socializării, Royce alese o metodă mai subtilă : ii aruncă lui Godfrey o privire care spunea clar că cina a luat sfârşit.

Prea ocupată cu propriile ei griji ca să observe subtilul schimb de priviri, Jenny se întoarse spre Royce zâmbind cu toată faţa, gândindu-se înnebunită la un alt subiect care să-i ţină pe toţi în jurul mesei. Dar până să înceapă să vorbească, se auzi un brusc târşâit de picioare de scaun şi toţi cavalerii se ridicară, îi urară în grabă noapte bună şi se îndreptară imediat spre scaunele din dreptul focului.

- Nu găseşti puţin ciudată plecarea lor subită?

- Mie mi s-ar fi părut mai „ciudat" dacă rămâneau.

- De ce?

- Pentru că eu le-am spus să plece.

Royce se ridică şi el şi clipa de care se temuse Jenny toată ziua, sosi. Era acolo, în ochii lui argintii, calmi, când ii întinse mâna, sugerându-i fără comentarii că ar trebui şi ea să se ridice.

Genunchii începură să-i tremure când se ridică; îi întinse mâna, dar apoi şi-o smulse înapoi.

- Nu... nu te-am auzit când le-ai spus să plece, exclamă ea.