Regatul viselor

Capitolul XVII

Iar acest capitol îl dedic tuturor cărora le face plăcere să citească această carte și le doresc "Lectură plăcută!" în continuare.

Furtuna care se pregătise cu toată forţa vreme de două zile se dezlănţui răzbunătoare, făcând cerul să rămână aproape negru încă două ore după răsăritul soarelui. Ploaia se revărsa peste capetele lor şi le spăla feţele, aplecând la pământ crengile, dar grupul continua totuşi să înainteze, sub protecţia copacilor, când era posibil acest lucru.

Cu umerii aplecaţi în faţă, Royce lăsa ploaia să-i spele spatele, iritat că poziţia lui asigura o barieră protectoare şi femeii epuizate care era răspunzătoare de toate acestea şi care dormea acum adăpostită la pieptul lui.

Cu soarele complet învins de norii grei, aveau impresia că înaintau călare într-un perpetuu început de zi. Dacă nu ar fi fost ploaia, ar fi ajuns de ore întregi la locul planificat. Royce îl bătu pe Zeus pe grumaz, mulţumit de fiul lui Thor, care-şi căra dubla povară cu aceeaşi lipsă de efort ca şi tatăl său. Mişcarea uşoară a mănuşii lui păru să o tulbure pe Jennifer din somnul ei, făcând-o să se cuibărească mai aproape de căldura trupului lui Royce. Odinioară, nu cu mult în urmă, aceeaşi mişcare uşoară l-ar fi făcut să-şi dorească că o strângă mai tare la pieptul lui, dar nu astăzi. Gata.

Când va avea nevoie de trupul ei, îl va folosi, dar niciodată cu grijă şi delicateţe, ca înainte. Îşi va permite să aibă poftă de mica târfă intrigantă, dar nimic mai mult. Niciodată. Tinereţea ei, ochii ei mari, albaştri, minciunile el emoţionante îl prostiseră o dată, dar gata.

Ca şi cum ar fi înţeles dintr-o dată unde se afla şl ce făcea, Jenny se mişcă în braţele lui, apoi deschise ochii uitându-se în jur, încercând să înţeleagă ce se petrecea.

- Unde suntem? Vocea ei era delicios de guturală de la somn, când pronunţă primele cuvinte de când o coborâse în jos, de-a lungul zidului castelului; îi amintea de felul cum suna când o trezea să facă dragoste cu ea din nou, în timpul nesfârşitei nopţi de pasiune pe care o petrecuseră împreună la Hardin.

Maxiliarul i se încleşta în timp ce respingea cu duritate amintirea şi se uită în jos, la faţa întoarsă spre el, remarcând consternarea care îi înlocuia acum normala ei atitudine sfidătoare.

Cum Royce nu spuse nimic, Jenny persistă, cu un oftat obosit.

- Încotro mergem?

- Spre vest, îi răspunse el fără exactitate.

- Ar fi foarte neplăcut pentru tine să-mi spui destinaţia?

- Da, ar fi, spuse el printre dinţi.

Ultimele urme ale somnului dispărură şi Jenny se îndreptă când înţelese pe deplin activitatea lui din timpul nopţii. Ploaia o izbi în faţă când ieşi de sub adăpostul trupului uriaş al lui Royce ca să-şi plimbe privirile peste siluetele înfăşurate în mantale, aplecate deasupra cailor, furişându-se printre copacii din jur. Ştefan Westmoreland călărea la stânga lor şi Arik, la dreapta. Mătuşa Elinor era trează, stând dreaptă în şaua ei, uitându-se la Jenny cu un surâs încurajator şi cu o expresie care arăta clar că era fericită să fie oriunde altundeva, numai în recluziunea ei, nu. Aseară, pe plută, reuşise să-i şoptească lui Jenny că îl păcălise pe duce să o ia cu el, dar mai mult decât atât, Jenny nu mai ştia nimic. De fapt căluşul nu i-a fost scos decât după ce a adormit.

- Unde este Brenna? spuse ea gâfâit, dintr-o dată preocupată, l-ai dat drumul?

Acum, când Jenny se aştepta cel mai puţin să primească un răspuns, Royce Westmoreland îi spuse: