Regatul viselor

Capitolul XIV

Răspunzând apelului tatălui ei, Jenny îşi smulse gândurile de la amintirile legate de bărbatul frumos, cu ochi cenuşii, care încă îi mai bântuia zilele şi nopţile. Lăsându-şi jos broderia, îi aruncă Brennei o privire întrebătoare, apoi îşi trase mai mult pe umeri mantia verde închis şi părăsi solarul.

Voci bărbăteşti ridicate, în dezbateri, o făcură să se oprească în galerie şi să se uite în sală. Cel puţin doisprezece bărbaţi - rude şi nobili din împrejurimi - erau adunaţi in jurul focului, cu chipurile lor aspru croite, întunecate ca moartea. Se afla acolo şi Părintele Bendict şi vederea chipului încruntat, îngheţat, al acestuia o făcu pe Jenny să se strângă, într-un amestec de alarmă şi ruşine.

Îşi amintea şi acum fiecare cuvânt din tirada lui usturătoare, când i se confesase despre păcatul pe care îl comisese cu Royce Westmoreland: „Ţi-ai făcut de râs tatăl, ţara şi Dumnezeul tău, cu dorinţa ta necontrolată pentru acest bărbat. Dacă nu te-ai fi făcut vinovată de păcatul plăcerii, ţi-ai fi dat viaţa ca să-ţi salvezi onoarea!" În loc să se simtă purificată, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când îşi confesa păcatele, Jenny se simţise murdărită şi aproape dincolo de orice speranţă de salvare. Acum, privind retrospectiv, găsea puţin cam ciudat faptul că părintele îl plasase pe Dumnezeu pe ultimul loc ca importanţă, cand îi înşirase pe toţi cei pe care-i făcuse de ruşine. Şi în ciuda sentimentului persistent de vinovăţie pentru faptul că efectiv îi plăcuseră lucrurile pe care i le făcuse Contele Westmoreland, refuza să creadă că Dumnezeule o va blama pentru faptul că făcuse învoiala aceea. În primul rând, Contele Westmoreland nu dorise viaţa ei, el dorise trupul ei. Şi cu toate că greşise culcându-se cu un bărbat care nu era soţul ei, învoiala avusese un scop nobil, acela de a-i salva Brennei viaţa - sau aşa crezuse ea.

Dumnezeul despre care vorbea părintele Benedict în termeni atât de înfricoşători, de aprigă răzbunare şi dreptate, nu era acelaşi Dumnezeu în faţa căruia îşi deschidea adesea Jenny inima. Dumnezeul ei era rezonabil, bun şi doar intrucatva sever. Iar Jenny spera că El chiar înţelegea de ce nu-şi putea scoate din minte dulceaţa specială a nopţii pe care o petrecuse în braţele lui Royce Westmoreland. Amintirea săruturilor lui pasionate, a cuvintelor şoptite de preţuire şi pasiune continuau să revină mereu ca să o tulbure şi ea nu putea împiedica acest lucru. Uneori, nu vroia să încerce... De câteva ori îl visase cum arăta când zâmbetul lui leneş, alb, i se întindea pe chipul bronzat, sau...

Jenny îşi smulse mintea de la aceste gânduri şi intră în sală, şovăiala ei de a da ochii cu bărbaţii adunaţi în jurul căminului crescând cu fiecare pas pe care-l făcea. Până atunci stătuse aproape închisă în castelul Merrick, simţind într-un fel nevoia securităţii zidurilor lui străvechi, familiare, în jurul ei. În ciuda izolării auto-impuse, nu avea nici o îndoială că bărbaţii din sală nu ştiau ce făcuse. Tatăl ei îi ceruse un raport complet privind răpirea şi la un moment dat, în timpul explicaţiilor ei, o întrerupsese ca să o întrebe brutal dacă Lupul o forţase să se culce cu el. Chipul lui Jenny trădase răspunsul şi în ciuda eforturilor ei de a-i domoli furia, vorbindu-i despre înţelegere şi asigurându-l că răpitorul ei nu fusese brutal, furia lui devenise de nestăpânit. Înjurăturile lui urlate răsunaseră pană în grinzi şi motivul acestor nu fusese ţinut secret. Iar dacă bărbaţii din sală priveau ca pe o victimă neajutorată sau ca pe o târfă de rând, ea nu avea cum să ştie.

Tatăl ei stătea în dreptul focului, cu spinarea lui dreaptă întoarsă spre oaspeţi.

- Ai dorit să mă vezi, tată?

Tatăl ei vorbi fără să se întoarcă şi tonul ameninţător din glasul lui o făcu să simtă o furnicătură de alarmă pe şira spinării.

- Stai jos, fiica mea, spuse el şi vărul ei Angus se ridică repede să-i ofere lui Jenny un scaun.