Regatul viselor

Capitolul XXII

- Unde mergem? întrebă Jenny.

- Acolo sus, să admirăm priveliştea, spuse Royce arătând spre treptele abrupte care duceau pe drumul de pe zid, o cale largă din piatră, lipită de zidul castelului, care se întindea de-a lungul celor douăsprezece turnuri, facilitându-le oştenilor de pază să patruleze întreg perimetrul castelului.

Încercând să ignore gărzile, Jenny se uită afară, deasupra văii luminate de lună, în timp ce briza îi învolbura părul de pe umeri.

- Ce frumos e sus aici, spuse ea încet, întorcându-se spre Royce. Claymore e frumos. După un minut, spuse. Pare invulnerabil. Nu-mi pot imagina cum ai reuşit să-l cucereşti. Zidurile astea sunt atât de înalte şi piatra este atât de netedă. Cum ai reuşit să escaladezi până aici?

Royce îşi ridică sprâncenele peste ochii lui cenuşii, amuzaţi.

- Nu le-am escaladat. Am săpat tuneluri sub ele, le-am asigurat cu bârne şi apoi am dat foc în tunele. Când s-au prăbuşit bârnele, s-a prăbuşit şi zidul.

Jenny rămase cu gura căscată de şoc, apoi îşi aminti ceva:

- Am auzit că ai făcut aşa la castelul Glenkenny. Pare ceva extrem de periculos.

- Este.

- Atunci de ce ai făcut aşa?

Dându-i la o parte o buclă răzleţită, Royce spuse degajat:

- Pentru că nu pot să zbor, care ar fi fost singura altă posibilitate de a intra în curtea asta.

- Asta înseamnă că şi altcineva ar putea pătrunde aici în acelaşi fel, observă ea gânditoare.

- Ar putea încerca, spuse el zâmbind, dar ar fi o prostie. Chiar sub noi, la câţiva metri de ziduri, am construit o serie de tuneluri, unele care s-ar prăbuşi peste invadatori dacă ar încerca ce am făcut eu. Când am reconstruit locul ăsta, continuă Royce petrecându-şi un braţ peste talia ei şi strângând-o mai aproape, am încercat să-l reproiectez astfel încât nici măcar eu să nu-l mai pot cuceri. Acum opt ani, zidurile astea nu erau din piatră atât de fină, ca acum.

Royce arătă spre turnurile care se înălţau mult deasupra zidurilor, la intervale egale.

- Iar turnurile astea erau toate pătrate. Acum sunt rotunde.

- De ce? întrebă Jenny intrigată. Royce o sărută fierbinte pe frunte.

- Pentru că turnurile rotunde nu au colţuri simpatice pentru oameni, să se poată căţăra pe ele. Mai ales cele pătrate, aşa cum aveţi voi la Merrick, sunt cel mai uşor de escaladat, aşa cum bine ştii... Jenny deschise gura să-l certe pentru că pomenise despre aşa ceva, dar se trezi din nou sărutată.

- Dacă duşmanul nu se poate căţăra pe ziduri sau săpa tuneluri sub ele, îi şopti el la ureche, sărutând-o din nou, singurul lucru pe care-l mai poate face este să încerce să pună foc. De aceea, şopti Royce trăgând-o mai aproape de el, toate clădirile din curtea castelului au acoperişul din ţiglă, nu din stuf.

Rămasă fără suflu din cauza sărutărilor, Jenny se dădu uşor pe spate, în braţele lui.

- Eşti foarte meticulos, my lord, glumi ea cu subînţeles.

Royce zâmbi larg.

- Ce îmi aparţine, intenţionez să păstrez. Cuvintele îi amintiră de lucruri ale ei, pe care nu fusese în stare să le păstreze - lucruri care ar fi trebuit să aparţină copiilor lor.

- Ce s-a întâmplat?, o întrebă Royce, văzând cum se întristează.

Jenny ridică uşor din umeri şi spuse: