Zilele treceau iar frământarea lui că nu-i puteam cădea în plasă era din ce în ce mai mare...
Eram într-o pauză pe hol la ușa altei clase, cu prietena mea și alți prieteni de la clasa respectivă.
Și nici nu se putea altfel să nu apară și domnul misterelor.
Era la modă pe vremea aceea tunsoarea "periuță" și de ce anume să n-o încerce și el?
Eu de curând îmi vopsisem părul, din șaten închis într-un balayage blond cenușiu.
A fost surprins să mă vadă schimbată cum și eu de asemenea am fost să-l văd fără păr în cap.
Încerca să se bage în seamă dar îl respingeam cu fraze scurte, chiar pe tonuri plicticoase.
Vorbea cu băieții de la clasa aceea, încercam să evit discuția lor când deodată aud.
— Băi, măcar eu nu l-am ars cu decolorant. Zise Kim uitându-se la mine râzând de parcă abia aștepta să răbufnesc.
— A da? Eu măcar mai am păr în cap, i-am zis puțin indignată însă pe un ton hazliu.
Din ziua aceea, devenisem prieteni, și nu doar atât ci cei mai buni prieteni.
Țin minte că o dată ne-am bătut în joacă pe hol iar eu având unghii roșii le-am șters de pereții albi ai coridorului, urmele acelea sunt încă acolo, de trei ani dacă nu mă înșel.
Am început să ne cunoaștem unul pe celălalt într-un mod atât de simplu și frumos, nici nu mă miră că și în ziua de azi a rămas cea mai frumoasă amintire a mea...
CITEȘTI
Iubirea ca o iluzie
Conto***Poveste jurnal- inspirată din viața autoarei*** Se spune că putem găsi fericirea în cele mai neașteptate locuri și că o vom pierde când ne vom aștepta mai puțin. N-am crezut una ca asta până să o trăiesc pe propria piele. Am fost blestemată în...
