Denisa Black

24. Destrămați

Urmãtoarea zi, am purtat eu horcruxul. A trebuit sã mutãm cortul, deci trebuia, evident, sã mã dau jos din pat, ceea ce nu prea voiam. Pânã la urmã, convinsã de Hermione m-am ridicat și mi-am strâns lucrurile, dupã, am Apãrut cu ei în altã pãdure. De data asta, i-am lãsat pe Ron și Hermione sã facã vrãjile, cât eu l-am ajutat pe Harry sã monteze cortul.

Harry: Și, crezi cã...Fred...se va întoarce?

Eu: Te rog sã nu-i pomenești numele. Și ca rãspuns, poate sã facã ce vrea, nu mã intereseazã câtuși de puțin.

Harry: Rose, e soțul tãu!

Eu: A fost.

Plec de lângã Harry încercând sã îmi țin lacrimile, și intru în cort, așezându-mã pe scãri. Stau așa, cu capul în mâini, ascultând radioul de pe masã.

Aud pe cineva intrând în camerã, iar când ridic privirea, îl vãd pe Ron așezându-se pe un scaun, puțin mai departe de mine. La un moment dat, o muzicã vioaie începe sã se audã din radio. Ron se ridicã, și vine spre mine. Îmi întinde mâna, și se uitã în ochii mei. Mã uit trist la el, și i-o iau. Acesta se uitã în continuare în ochii mei, și îmi scoate horcruxul de la gât, punându-l pe masã. Apoi, începem sã dansãm. Mai întâi încet, și cam rușinos. Odatã cu creșterea în intensitate a melodiei, ne dezmorțim, și dansãm vioi. Ron mã învârte și mã trage spre el, și pentru prima datã în zilele alea, zâmbesc. Îmi aduc aminte de Hogwarts, de momentele frumoase alãturi de prieteni, de glume, de petreceri...

Melodia începe ușor sã se termine, iar eu îmi las capul pe umãrul lui Ron, acesta fãcând la fel. Mai dansãm puțin așa, lent, pânã melodia se terminã. Atunci, revin parcã la realitate. Suntem în mijlocul pustietãții, încercând sã salvãm lumea. Niște copii de 17 și 16 ani, încercând sã salveze lumea. Și cel mai rãu, Fred nu este aici pentru mine. Îmi ridic capul, și mã uit în ochii lui Ron. Zâmbetul îmi dispãruse, și se întorsese veșnica tristețe din ochii mei. Ron era la fel. Ne uitãm unul în ochii altuia, el ținându-mã de mâini. Apoi, mã întorc tristã și ies din cort. Era evident cã nu puteam repara lucrurile acum.

Harry și Hermione stãteau de bazã la bariera magicã.

Eu: Pot...pot sta eu în seara asta? Nu am mai stat de mult, și voi sunteți obosiți....

Cei doi se uitarã unul la altul îngrijorați, apoi aprobarã. Mã așez la barierã, în timp ce ei pleacã șușotind spre cort. Cu bagheta în mânã, mã uit la pãdurea adormitã. Chiar dacã nu voiam sã accept, nu oboseala celorlalți era motivul pentru care am vrut sã stau de pazã. Motivul era complet altul. Îl așteptam pe Fred. Voiam sã îl vãd umblând prin pãdure, cãutându-ne, întorcându-se înapoi, și sãrutându-mã cum nu a mai fãcut niciodatã. Dar știam, sau cel puțin credeam, cã asta nu o sã se întâmple prea curând. Mã întrebam, înconjuratã de liniștea nopții, când am ajuns, din niște copii fericiți, îndrãgostiți, puternici, în acești copii destrãmați, sfãrâmați de grijile lumii?