Denisa Black

32. Aberforth

Astãzi era ziua. Era momentul sã mergem la Hogwarts și sã gãsim horcruxul.

Harry: Vom apãrea în Hogsmeade, și de acolo, vedem...

Ne-am luat de mânã și am apãrut în locul menționat. Dar imediat, s-au auzit niște sirene. Apoi, niște voci. "El trebuie sã fie, Harry Potter" "Gãsiți-l!"

Am încercat sã fugim, sã ne ascundem, dar în zadar. Devoratorii morții se apropiau de noi cu fiecare secundã. Când stãteam lipiți de geamul unui magazin, ușa acestuia se deschide. Un bãrbat bãtrân, care semãna izbitor de bine cu Dumbledore, ne fãcu semn sã intrãm. Eram salvați!

Harry: Dumneavoastrã....sunteți Abeforth!

Aberforth: Fratele lui Dumbledore, da. Acum ascundeți-vã, pânã nu vin!

Ne-am ascuns repede toți. Înainte sã mai apucãm sã zicem ceva, ușa se deschide, și devoratorii morții intrarã.

Aberforth: Era pisica mea

Devoratorul: Ați declanșat alarmele!

Aberforth: Nu mai am voie sã îmi dau pisica afarã?

Devoratorul: Trebuie sã respectați regulile!

Aberforth: Era doar pisica!

Dupã ce îi ținurã moralã, Devoratorii Morții au plecat.

Aberforth: Ați fost nesãbuiți sã veniți aici!

Spuse acesta întorcându-se acum spre locul unde eram ascunși

Eu: Domnule, trebuie sã ajungem la Hogwarts! Dumbledore ne-a lãsat o misiune!

Aberforth: V-a dat? O treabã drãguțã, presupun? Ceva ușor? Ceva ce te-ai aștepta ca un vrãjitor necalificat sã poatã sã facã?

Eu: Eu...nu e ușor, nu......

Harry: Trebuie sã vânãm horcruxuri, trebuie sã ajungem în castel! Credem cã ultimul este acolo.

Aberforth: Asta nu e o simplã misiune datã de fratele meu, e o misiune sinucigașã! Duceți-vã acasã, mai trãiți puțin!

Eu: Dumbledore a avut destulã încredere în noi încât sã ne încredințeze misiunea asta!

Aberforth: Ce vã face sã credeți cã puteți avea încredere în el? Ce vã face sã credeți tot ce a zis el? În tot acest timp cât l-ați cunoscut, a menționat vreodatã numele meu? A menționat vreodatã numele ei?

Spuse el arãtând spre pictura unei fete. Se lãsã liniștea. Nu eram sigurã cã ceilalți știau despre ce e vorba, dar aceea era Ariana Dumbledore, sora lor. Ea murise în grija fraților ei mai mari, Abeforth și Albus, dupã ce mama lor a murit, iar tatãl lor a fost închis în Azkaban. Este o poveste tristã, și pot sã pun pariu pe orice cã l-a afectat pe bãtrânul din fața noastrã, dar și pe cel care fusese odatã directorul Hogwarts-ului.

Harry: De ce ar-

Aberforth: De ce ar pãstra secrete? Nu știu, voi sã-mi ziceți.

Eu: Avem încredere în el

Aberforth: Ãsta este rãspunsul unor copii! Copii care vâneazã horcruxuri! Nici mãcar nu v-a spus de unde sã începeți!

Se lãsã iar liniștea. Era dureros sã vãd cã fratele celui care ne-a iubit, celui care a avut grijã de noi, și ne-a ajutat cum a putut el nu avea încredere. Mã afecta, dar nu voiam sã las asta sã mã tragã în jos. Nu dupã atâtea lupte, atâtea morți și atâta suferințã.

Eu: Uitați. Este alegerea nostrã dacã avem sau nu încredere. Este alegerea noastrã dacã luptãm. Și dacã este sã murim acolo, mãcar murim apãrând lumea vrãjitoreascã! Este alegerea fiecãruia. Și chiar dacã dumneavostrã veți sta aici, nefãcând nimic, nu vom judeca. Lupta nu este pierdutã. Avem nevoie de ajutorul dumneavoastrã sã ajungem în castel, nimic mai mult. Dupã, puteți sã rãmâneți aici și sã plângeți moartea surorii dumneavostrã în continuare.

Toatã lumea rãmase surprinsã la tot ce am zis. Fred își puse ușor mâinile pe umerii mei, masându-i. Îi arunc o privire în semn de mulțumesc, apoi îmi întorc din nou atenția spre bãtrân. Acesta se uitã cu o privire rece la mine, apoi se îndreptã spre portretul surorii lui.

Aberforth: Știi ce trebuie sã faci

Fata dãdu din cap, și începu sã meargã în depãrtare, în tunelul din tablou.

Aberforth: Așteptați

Dupã câteva minute, Ariana apãru din nou, lângã ea fiind cineva cunoscut. Cu cât se apropiau mai tare, cu atât mã cuprindea emoția. Era Neville! Crescuse atât de mult. Era lovit, plin de sânge. Simțeam cum ochii mi se umpleau de lacrimi.

Fred: Ești bine?

Îmi șopti acesta, așa încât sã nu audã și ceilalți. Îmi șterg repede lacrimile, și îi rãspund, ochii mei nepãrãsind însã tabloul.

Eu: Da, probabil doar emoțiile de gravidã. E ok.

Atunci, Neville ieși din tablou.

Nevile: HARRY! FRED! RON! HERMIONE

Neville îi luã în brațe pe toți ceilalți, apoi veni la mine.

Eu: Ai crescut. Presupun cã acum dai gata toate fetele

Spun eu zâmbind, fãcându-i cu ochiul. Acesta chicoti, apoi mã luã strâns în brațe.

Neville: De abia aștept sã le spun tuturor cã v-ați întors!

Acesta ne luã de mânã, și tocmai înainte sã intrãm în tablou, pentru a pleca, spun

Eu: Stați!

Mã întorc spre Aberforth, și îl iau în brațe. Bãtrânul pãru surprins la început, apoi mã îmbrãțișã și el

Eu: Mulțumesc! Știu cã acolo undeva, și dumneavoastrã știți cã rãzboiul nu e pierdut

Acesta dãdu din cap, dându-mi drumul și uitându-se în ochii mei.

Aberforth: Aveți grijã

Îi zâmbesc ușor, apoi mã întorc spre ceilalți. Era timpul.

Mergem împreunã în tunelul tabloului, și apoi, când ieșim, ne întâmpinã o priveliște uimitoare. Eram în Camera Necesitãților. Acolo, pe jos, erau saci de dormit, și lângã ei, erau Cho Chang, Seamus, Dean și mulți alții.

Neville: Uitați cine s-a întors!

S-a iscat o bucurie imensã printre cei de acolo. Și știam și de ce. Noi eram speranța. În noi și-au pus încrederea cã vom câștiga. Și nu plãnuiam sã îi dezamãgim prea curând.