Preaiubitul Cole Moore

12. Nu o să fim vreodată prieteni

     Ultimele săptămâni au adus căldură în Detroit, primăvara simțindu-se din ce în ce mai tare, lăsând uitate urmele de zăpadă ce au dominat parcă prea puțin pământul. Odată cu căldura, a venit și liniștea și speranța că totul o să fie bine. Nu mi-am pierdut-o vreodată, dar de multe ori a părut o amăgire și a venit momentul să o las uitării.

     Săptămânile în care am avut timp să reflectez la tot ce se întâmplă, la tot ce simt, la toată durerea pe care am simțit-o, s-au lăsat cu concluzia că trebuie să merg mai departe. Să trăiești în trecut, e cea mai mare greșeală.

     Și sincer, m-am săturat să tot fac greșeli.

     Îmi aranjez cu grijă rochița lungă și neagră, dintr-un material fin, ce îmi mângâie pielea la fiecare pas și îmi ridic privirea când aud chicotul tatălui meu. Costumul splendit, negru, ce îi vine perfect pe corpul înalt, îl face să pară mai tânăr. Ochii negrii îi strălucesc și buzele mari lasă la iveală zâmbete atât de rare.

     Se potrivește perfect în peisaj, între toate familile bune din oraș, părând atât de în elementul lui. La fel ca și el, mama arată la fel de bine la brațul lui și deși nu am ajuns de mult timp aici, nu l-a scăpat din ochi nicio secundă. Părul blond îi cade în valuri pe spatele gol, iar machiajul natural o face atât de tânără și copilăroasă.

     Sunt ștearsă pe lângă ei, nesimțind nevoia de ceva mai mult de un machiaj subtil și să îmi îndrept părul scurt. Probabil dorința de a nu atrage atenția asupra mea, mi-a ținut în frâu dorința de a face ceva mai mult.

     Cu toate astea, adunarea de fonduri din seara asta, a fost pentru tata o oportunitate ca noi trei să ieșim undeva ca o familie adevărată, deși aș fi preferat oricând o ieșire la un film. Din nou, mulțimea de oameni în care mă aflu în combinație cu firea mea tăcută, mă face să mă simt nelalocul meu. Trag aer în piept și îmi promit că anxietatea nu o să pună stăpânire pe mine în seara asta.

     Sala enormă din centrul orașului, decorată extrem de elegant în noanțe de roșu închis, negru și alb, plină până la refuz de oameni importanți, nu poate face nimic altceva decât să mă facă să mă simt mică.

     O mână pe umăr mă face să tresar și dau de un Connor zâmbăreț, dar la fel de neprotrivit ca și mine aici. Îmbrăcat într-un costum negru, elegant, Connor îmi zâmbește strâmb și ușor jenat. Familia lui nu a fost invitată aici, dar l-am rugat să vină pentru mine. Cum Dora e plecată cu părinții ei într-o excursie care a apărut de nicăieri, deci nu a putut fi aici și să fiu singură într-o mulțime de oameni mă sperie, Connor a salvat situația, ca de fiecare dată, dacă pot să adaug.

     Nu de puține ori îmi pare rău că face atât de multe lucruri pentru mine și încerc de fiecare dată când are nevoie de mine să fiu la rândul meu lângă el. Nu vreau să creadă că abuzez de el, de prietenia noastră.

    - Mulțumesc că ai venit, șoptesc strângându-l în brațe.

    - Doar nu credeai că o să te las singură în mulțimea asta de znobi bogați, șoptește surâzând.

    - Nu mă pot abține și surâd, dându-i drumu din brațe. Îl lovesc ușor în umăr, mușcându-mi buzele.

    - Eram sigură că nu o să-o faci, spun și pot să văd cum ochii îi strălucesc.

     Își ia privirea de pe mine, ațintind-o în spatele meu, lăsând ușor capu în jos în semn de salut. Îmi întorc privirea și îl surprind pe tata zâmbindu-i călduros și pe mama la brațul lui încercând să nu se strâmbe. Părerea proastă pe care nu știu de unde a căpătat-o mama, despre Connor, e complet irelevantă pentru mine, neavând mari pretenții de la ea, atât timp cât își urăște propriul copil, dar căldura cu care tata îl privește mereu pe Connor mă liniștește teribil de tare.