Preaiubitul Cole Moore

9. Un alt Cole Moore

      După falimentul orașului, Detroit e pentru mulți o amăgire. Un oraș căzut, care nu mai poate să ofere o siguranță. Mulți au plecat, căutând un loc mai bun influențați de grija banilor, a siguranței și prezența tot mai mare a incertitudinei.

     Alții, au rămas printre clădirile enorme, ce încă sunt amintiri a vremurilor de dinaintea falimentului și mai nou, printre scolile, bisericile și instituțile incendiate.

     Unii au rămas să lupte, pentru a readuce orașul din nou unde îi e locul, cum e familia lui Cole, alții nu au plecat de frica pământurilor străine, iar alții nu au putut pleca de dorul celor dragi.

     Deși nu am crescut în puf, tata s-a asigurat că avem tot ce ne trebuie, datorită locului lui de muncă bine plătit și mama la fel. Am rămas aici și nu regret. Deși pentru unii din orasul ăsta o să sună absurd, îmi pare rău că anul ăsta termin liceul și o să plec la universitate.

     Îmi pare rău că o să părăsesc orașul care m-a crescut, care mi-a fost martor tăcut la atâtea trăiri. Îmi pare rău că nu l-am văzut în totalitate, deși m-am născut aici. Nu toate zonele mi-au atins tălpile, unele pentru că sunt prea periculoase, altele pentru că nu sunt de nasul lor.

     Ca cea de acum, zona în care Cole intră cu mașina lui, demnă de peisajul ăsta. Securitatea de la intrarea în cartier îl recunoaște imediat și deschid barierele dintre lumea normală și lumea bună a orașului. Vilele imense mă derută în primele secunde din cauza formelor lor ciudate, atât de diferite de casele normale. Totul e perfect și pot să jur că niciun fir de iarbă nu e mai mare decât trebuie. Mă simt prost, simt că nu e locul meu. Îmi las capul în jos, jucându-mă cu degetele în poală.

     Banii nu au reprezentat niciodată pentru mine ceva atât de important, susțin cu toată inima că nu aduc fericirea, dar sunt conștientă că o întrețin.

     Când vreau să-l întreb cât mai avem, Cole o ia pe o stradă, urcând spre o casă imensă din vârful unei coline. Îmi țin răsuflarea când oprește mașina în fața scărilor și bunul gust și perfecțiunea locului îmi inundă imaginea.

     - Bine ai venit acasă, spune și îmi zâmbește ușor, coborând din mașină.

     Îmi deschide portiera, privindu-mă parcă temător. Încerc să par relaxată, deși nu sunt, în timp ce cobor. Nimic din jurul meu nu face parte din mine, din ceea ce mă identifică și nu pot să nu mă întreb, dacă aș putea să locuiesc vreodată într-un astfel de loc. Imensitatea lui mă sperie și nu îmi transmite de nicio culoare ideea de casă, de familie, de iubire, de siguranță. Îmi transmite doar opulență, bani, putere, frig.

     Un frig al naibii de tare, ce îmi umblă pe șira spinării, deși afară e călduț pentru un început de primăvară.

    - Credeam că o să îți placă, spune ușor dezamăgit.

    - Dar îmi place, spun repede și îl ating ușor pe umăr. Doar că nu sunt obișnuită cu asta, spun indicând spre tot ce ne înconjoară. Dar chiar îmi place, e frumos.

     Îl iau ușor de mână, încercând să-l fac să se uite în ochii mei pentru a vedea că nu-l mint. Îmi place locul ăsta, deși nu mă reprezintă.

     Mă privește atent și zâmbește ușor când se convinge că spun adevărul.

    - Mă bucur, spune și mă sărută pe creștetul capului. Mă i-a prin surprindere, dar nu mă opun. Căldura pe care mi-o trasmite înlătură miraculos răceala locului.

     Poate ăsta e și secretul. Să stai aici și să ai pe cineva să îți încălzească sufletul și trupul.

     Poposește cu buzele acolo, secunde lungi și nu pot să nu surâd când îmi dau seama că stă ușor aplecat, din cauza diferenței de înălțime dintre noi.