Preaiubitul Cole Moore

6. Oriunde merg, dacă e el, sunt acasă

- Kalila, te rog, sunt bine, nu te mai învârti atât în jurul meu, îmi spune râzând.

     Îmi dau ochii peste cap disperată în timp ce îi aranjez pătura subțire până la baza gâtului. Vreau să nu-i fie frig, atâta tot. Deși îmi dau seama că sunt un pic exagerată, pentru că de când a ajuns acasă singurul moment în care l-am lăsat singur a fost acela în care s-a dus la baie. În rest, am fost ca o umbră a lui. Oriunde pășea, am fost gata să-i fac viața mai ușoară, pentru că îmi era și încă îmi e frică că o să-l pierd din orice ofort mărunt pe care urma să-l facă, și aș face orice să nu se întâmple asta.

     Doar ce a ieșit din spital și nu vreau să se mai întoarcă vreodată acolo, deși stiu că asta e aproape imposibil. Chiar dacă acum e aici, tata în continuare nu e bine și cel mai dureros și ciudat lucru e să vezi cum un om puternic se sfărâmă pe interior, fără să primești măcar un semn de avertizare, totul pe nepusă masă. E o imagine dăunătoare psihicului meu.

    - Știu tată, doar vreau să nu-ți fie frig, spun în timp ce mă îndepărtez un pas în spate și-l privesc cu toată iubirea de care dispun.

    - Știu Kalila, dar draga mea, sunt peste douazeci de grade afară, e practic imposibil.

     Aprob ușor din cap, are dreptate, exagerez. Deși e un început ușor de primăvară, vremea în Ditroit e neobișnuit de caldă, lucru foarte ciudat. Dar cu toată nebunia mea se pare că am uitat de asta și îl sufoc din prea multă grijă, iar asta nu e o soluție.

     - Îmi pare rău, spun și îi dau pătura la o parte împachetând-o și asezând-o pe canapea lângă el, în caz de orice.

    - Nu îți cere scuze îngeraș, spune în timp ce îmi apucă ușor mâna într-a lui pentru a mă liniști. Sunt bine. Uită-te la mine, se strâmbă un pic pentru a mă face să râd.

     Și chiar o fac, mă uit la el. Radiază de bucurie.

     Chipul parcă scluptat cu mare grijă de către cel mai priceput maiestru, nu se oprește din zâmbit, arătând unul dintre cele mai frumoase zâmbete existente, iar corpul solid și extrem de bine structurat nu pare că a fost vreodată afectat de o boală.

     Cu ochii de un negru profund, gene extrem de lungi și de dese pentru un bărbat, pe care din păcate nu le-am moștenit, buze pline, nas drept și fața ușor ascuțită conturată de o barbă neagră fără goluri, pot să pariez oricând că tata a rupt zeci de inimi. Toate venind la pachet cu un zâmbet care topește orice în jurul lui.

     Fiecare poză a lui din tinerețe îl descrie perfect. Tata e un bărbat complex, dar în același timp și atât de simplu, oricât de stupid ar suna asta. De fiecare dată când mă uit la câte o poză de a lui, îi simt trăirile de atunci, de parcă pot să mă trasfer acolo, în momentul în care a luat naștere poza. Și sincer, în momentul ăsta, nimic nu îmi doresc mai mult decât să-l iau pe tata de mână și să călătorim înapoi în timp, când era tânăr, vesel și lipsit de griji. Chiar dacă eu nu eram motivul fericirii lui atunci, aș prefera și acum să nu fiu, să nu exist, doar ca să pot schimba cursul nedrept al sorții tatălui meu. Dar, din păcate nu am puterea asta.

     Îmi arunc privirea peste umâr.

     Trufașă, pe sertarul raftului de lângă colțul peretelui, stă cea mai reușită poză a lui.

     Făcută cumva de sus, cadrul îl prinde pe tata tolănit pe iarbă, îmbrăcat doar într-o pereche de blugi ușor uzați, desculț, pe o pătură în careuri lângă un coș de paie mare, din care să văd câteva fructe și dulciuri, cu o mână sub cap și una pe abdomenul bine evidențiat atingând ușor cu vârful degetelor talia pantalonilor.