Preaiubitul Cole Moore

13 O siluetă prin mulțime

     Inima îmi bate tare, a vinovăție, a panică. Și nu cred că m-am simțit vreodată mai vinovată față de cel mai bun prieten al meu. De fapt, nu cred că m-am simțit vreodată vinovată față de el sau de Dora. Nu pentru că am făcut ceva și am considerat că nu merită să mă simt, ci pentru că nu le-am greșit cu ceva în mod semnificativ. Am fost mereu atentă cu ei, mereu acolo pentru ei, dezvăluindu-mi gândurile și ascultându-le pe ale lor, tinându-le pentru mine orice s-a întâmplat.

     Sentimentul de vinovăție e nou pentru mine și tăcerea lui Connor îl accentuează și mai tare.

     Își ține capul în jos, privindu-și de câteva minute bune vârfurile pantofilor eleganți. Nu a zis nimic de când a început să o facă, iar eu parcă nu mai știu cum să rostesc un cuvânt, oricât de simplu ar fi.

     Cerul înstelat de deasupra balconului pustiu pe care ne aflăm și răceala vântului, mă imobilizează. Perdele lungi și albe, care ne despart de restul oamenilor, se joacă în vânt, murdărindu-se de podea. Culoarea imaculată pe care o aveau, acum pare doar o amăgire, pătată de praful timpului.

     Sunt inaptă să mai aud muzica, gândurile multiple fiind mult prea gălăgioase în comparație cu ritmurile calme. Sunt atât de penibilă, simțindu-mă vinovată pentru că am ascuns faptul că am schimbat câteva vorbe cu Cole, doar pentru că nu am știut ce aș putea spune.

     Oftez.

     Nu au fost doar câteva vorbe și încercarea de a mă minții este de-a dreptul patetică. Au fost gânduri, stări, simțiri și nu știu dacă mă simt vinovată la fel de mult că am ascuns asta față de prietenii mei, sau că am simțit asta.

     Toată nebunia asta mă schimbă complet, în ceva ce nu mă recunosc. Kalila de acum câteva luni, nu ar fi făcut vreodată asta. Era mai bună, mai rezervată, mai comunicativă cu prietenii ei, mai prezentă în viața lor. Egoismul de care dau dovadă în ultima perioadă mă sperie. O ceață de durere mi-a învăluit conștiința, făcându-mă să mă focusez doar pe mine, uitând că nu sunt singură.

     Am orbit, cumva, din cauza stărilor pe care le-am experimentat abia acum pentru prima oară. Boala tatălui meu m-a orbit, izoluându-mă într-o bulă de gheață, lăsându-mă să zac în frig și agonie, nelăsându-mă să văd că în jurul meu nimic nu s-a oprit. Nici timpul, nici vântul rece de primăvară, nici iarba din a crește și nici fidelitatea prietenilor mei.

     Doar eu.

     Bula a început să se topească ușor, permițându-mi să mai gust din căldură, din viață, dar bazele ei au rămas, la fel și efectul izolării în ea. Și unul dintre efecte se vede chiar acum, căci fidelitatea mea s-a oprit fără să bag de seamă, trezindu-mă cu un Connor rănit fără intenție.

   - Nu înțeleg de ce nu mi-ai spus, îl aud și îmi strâng ochii.

     E mai dureros decât aș fi anticipat să îi aud vocea rănită, după atâtea minute de tăcere.

    - Am crezut că nu e nimic de spus, Connor.

    - Sau nu ai avut încredere în mine, în Dora, în prietenia noastră.

    - Evident că am, răspund rapid. Voi și tata sunteți singurele persoane în care am încredere! Știi asta!

     Mă desprind de balustradă și mă apropii de el. Îi ridic bărbia cu degetele, forțându-l să se uite la mine. Ochii din spatele lentilelor negre mă privesc triști, iar automat picioarele mi se înmoaie. Unul dintre cele mai slabe puncte ale mele e privirea asta, privirea unui om pe care îl iubesc, dezamăgit de mine.