Preaiubitul Cole Moore

11. Frică

     Derek trage cu poftă din țigară, încruntându-se și privindu-mă pe sub gene. Știu că e îngrijorat, dar mai bine ar crăpa decât să recunoască asta. Expiră fumul și o înjurătură îi scapă printre buze. Aruncă țigara și o calcă cu talpa bocancului negru. Fumează mult când nervii îi sunt întinși la maxim, iar de multe ori ăsta e un semnal că își pierde răbdarea și că are să sară la gâtul cuiva, dar acum, din fericire, nu e cazul.

    - Nu ai de ce să îți faci griji, spun țintindu-l cu privirea.

     Îmi aruncă o privire rece și lovește cu vârful bocancului prima piatră care îi apare în cale. Piatra zboară cu o viteză impresionantă și îmi lovește ușa mașinii, lăsând o zgârietură în urmă. La dracu! Prefer să mă lovesc eu decât să zgârii mașina. Mă încrunt spre el și încetează din a se mai mișca fără niciun sens în toate direcțiile.

    - Ops, cred că suntem chit, spune și îmi zâmbește mârsav.

    - Serios Derek? Mai bine mă lovești pe mine, spun cu un ton aspru.
Pufnește și se așează lângă mine pe marginea de ciment. Își scoate o altă țigară și mă îneacă cu fumul ei. Gâtul începe să mă usture și încerc să nu tușesc, pentru că știu că o să râdă de mine.

    - Te rog, dacă dau în tine, te despart de sănătate mai mult decât ești deja.

    - Nu cred că poți să faci mai mult de atât, spun și salt mâneca bluzei, ce îmi ascundea semnele de la venele sparte pe care o inaptă de asistentă le-a făcut, când încerca să îmi pună o perfuzie.
Râde și îmi trage mâna către el, privind cu atenție. Mi-o aruncă înapoi în poală, după câteva secunde, strâmbându-se.

    - Nici când mă înțepam singur nu aveam așa ceva.

     Îmi dau ochii peste cap când imaginea cu Derek inconștient pe podea îmi apare în minte. Nu eram departe de el, dar imaginea lui m-a adus la realitate. Cumva am ajuns la spital cu el, dar de acolo filmul mi s-a rupt iar, urmând să mă trezesc a doua zi cu perfuzii în mână și cu privirea dezamăgită a mamei pe mine.

     Chiar și asta nu m-a oprit să continui, dar un eveniment avea să mă oprească mai târziu, izbindu-mă la realitate. Îmi strâng ochii când de nicăieri aud zgomotul puternic al ploii ce s-a auzit atunci și pe care pâna acum, nu am putut să-l uit. Un sentiment de vinovăție pune stăpânire pe mine și un gust amar îmi chinuie papilele. Timpul nu se poate da înapoi, și dacă s-ar putea, nu pot să nu mă întreb, dacă nu cumva, aș face aceleași greșeli.

    - Sper că ai dreptate și că ratatu ăla nu o să depună plângere. Sper că știe că o să pățească mult mai rău dacă o să facă asta. 

    - Nu o să o facă, am pus pe Eiko să îi facă o vizită. Doar știi că poate fi foarte convingător când vrea, spun răzând.

     Eiko are un talent aparte în a te convinge să faci ceva ce nu vrei să faci. Apare de nicăieri gata de convins oameni să facă tot felul de căcaturi fără sens, doar pentru a se amuza, sau pentru propriul lui interes. Dacă sora lui geamănă e mult mai cuminte din punctul ăsta de vedere, Eiko nu se oprește din a face asta.

    - Oricum o să te acopere tatăl tău în caz de ceva, continui dând nepăsător din umeri.

    - Ideea e să nu afle tâmpitule, spune printre dinți încruntându-se spre mine. Deja sunt cu un pas în armată, dacă află asta o să dispar din peisaj.

    - Nu o să te trimită în armată, dacă voia, o făcea de mult.

    - Mi-a zis deja că o să facă asta. Ori asta, ori mă lasă să mă închidă ca pe un șobolan. Și știi doar că nu glumește, nu a făcut-o niciodată.