Preaiubitul Cole Moore

5 O picătură nărăvașă

     Un țiuit puternic îmi dă senzația că timpanul îmi e pe cale să mi se spargă. Involuntar corpul mi se apleacă ușor în față în căutarea echilibrului, pe care nu știu cum, dar l-am pierdut. Muschii picioarelor mele par de plastilină pentru că pierd controlul asupra lor în momentul în care sunt nevoită să mă razm cu mâinile de peretele blocului de lângă mine.

Îl aud pe Cole apropiindu-se și întrebându-mă dacă am nevoie de ajutor. Nu știu de ce, dar răspund vehement că nu.

Cea mai mare greseală, căci îmi pierd vederea și cad în genunchi făcând cunoștință cu o durere cumplită ce îmi cutremură corpul slab în fața tuturor problemelor pe care le am acum.

     Simt doua brațe cum mă cuprind brusc încercând să mă susțină, moment în care încep să plâng. În continuare nu vâd și auzul îmi este complet infundat, însă încerc să găsesc cu brațele ceva de care să mă agâț în disperarea mea, dar în întunericul ce mă înconjoară din cauza lipsei văzului, îmi dau seama că le mișc în zadar și fără niciun scop coerent. Sunt ridicată de la sol și nu îmi ia mult să realizez că cel care fuge cu mine într-o direcție necunoscută e Cole. Nu știu dacă să mă bucur că cineva mă ajută, sau să plâng că Moor era cel care o făce. Nu mai sunt sigură de nimic în momentul de față, dar aleg să mă las în grija lui sperând că nu va profita de momentul ăsta pentru a da cu mine de pământ, distrugându-mă și mai mult, precum altfel e obișnuit deja să o facă.

     - Nu pot să văd, îi spun panicată ascuzându-mi fața pe pieptul lui încordat, de parcă putea să mă protejeze de fiorul fricii nemilos pe care îl simțeam.

     - Shh, nu te panica. O să fie bine! Doar rămâi constientă, Kalila! Îi aud tonul la fel de panicat lângă urechea mea.

     Încerc să-i ascult sfatul, dar simt cum sunt din ce în ce mai aproape de inconstiență. Mă pierd în spațiu și timp și nu îmi dau seama dacă am ajuns în mașină sau dacă încă sunt în brațele lui. Stiu doar că aud aievea înjurăturile lui nervoase și claxoanele ce se auzeau aproape fără încetare, urmate de respirația lui precipitată. În incoștința mea, am senzația că-l aud plângând, dar sunt total sigură că e doar imaginația mea care încearcă să îmi dea ceea ce, poate, m-ar face să mă simt mai bine.

     Însă îi simt mâna ca prin vis cum o cuprinde pe a mea și vocea lui răgușită e singurul sunet pe care îl percep și care mă mai leagă de realitate.

     - Te rog nu ceda acum, Kalila! Am nevoie de tine acum mai mult ca niciodată!

Cred că zâmbesc ușor, dar nu sunt sigură. Poate e doar imaginația mea care încearcă să mă mintă, îmi repet în minte înainte ca ochii să mi se închidă și să scap frăiele realitații, ce erau oricum șubrede.

***

     Îmi deschid ușor ochii și o lumină puternică îmi arde retina, iar un miros de spirt mă face să mă strâmb. O durere de cap își face imediat simtiță prezența și nu pot să nu gem ușor. Corpul îmi e amorțit și simt pișcături ușoare la fiecare mișcare. Părul îmi vine pe față și pot să bag mâna în foc că arăt ca ultima creatură de pe pământul ăsta. Încerc să mi-l dau de pe față cu mâna, dar o pișcătură ușoară mă atenționează să fiu mai atentă. O branulă e înfiptă în venă ajutând nu știu ce lichide să îmi ajungă în sânge și simt o ușoară răceală. Mă uit în jur buimacă. Încerc să îmi dau seama unde sunt, însă o mișcare îmi distrage atenția. Un trup uriaș stă chircit într-un scaun micuț de lângă patul meu, dormind ușor. Mă frec la ochi surprinsă. Puteam să recunosc părul ăla ciocolatiu dintr-o mie, la fel și linile mici ale tatuajelor ce ieșeau ușor din mânecile tricoului, dar nu îmi venea să cred că e posibil așa ceva.