Preaiubitul Cole Moore

7. Dâre de sânge

     Oftez ușor.

     Rochița roșie de pe mine, ce îmi ajunge deasupra genunchilor, fiind strâsă pe talia mea subțire și lărguță pe șolduri, parcă mă readuce la viață, la plăcerea de a trăii, atât de scăzută în ultimul timp.

     Bretelele subțiri, îmi lasă umerii lați la iveală și clavicula mult prea bine conturată din cauza kilogramelor în minus pe care le am, iese trufașă la vedere. Dacă până acum asta îmi dădea impresia că arăt ca un umeraș, acum parcă îmi place.

     Cu greu, am reușit să îmi acopăr cearcănele enorme ce parcă nu vor să îmi părăsească fața pentru nimic în lumea asta deja de prea mult timp. Mi-am conturat ușor ochii, pentru că nu m-am simțit în stare de mai mult, iar părul castaniul l-am lăsat drept, atingându-mi ușor umerii. Arăt decent și asta mă bucură.

    Cu veșnicii mei teneși albi în picioare, sunt gata să par prezentă într-o lume a cărei prezență nu contează.

     Tot ce vreau e să scap repede și neobservată.

     E de ajuns că tata a insistat să merg la tâmpenia asta de petrecere, pentru că a auzit-o pe Dora pomenind de ea, deși m-am rugat o oră de el să nu mai insiste. Însă a ținut-o una și bună cu: " O să fiu mult mai bine, dacă știu că nu te reții din a trăi din cauza mea."

     Oftez.

     Sper să aibă dreptate, pentru că altfel o să mă simt atât de vinovată că nu am stat lângă el. Îmi iau telefonul de pe pat și cobor leneș scările de lemn, încercâd să mă pregătesc psihic de seara ce urmează.

     Tata, îmbrăcat comod în pijamalele ce au veșnica nonculoare negru, îmi zâmbește de la colțul scărilor, fericit probabil că singura lui fiică arată aproape vie, încetând să mai sperie lumea pe stradă atunci când fuge să cumpere câte ceva de la alimentara de la colțul străzii. Îi zâmbesc la rândul meu, nu din același motiv probabil, ca al lui, pentru că, chiar dacă acum arăt mai bine datorită trucurilor feminine, ce parcă au mai mult sens acum pentru ce sunt făcute cu adevărat, știu că pe interior sunt moartă.

     Însă zâmbetul meu fals nu pare să-i dea de gândit, ceea ce mă bucură. Nu vreau să știe că sunt pe un drum greșit.

     Ajung lângă el și-l iau în brațe. Miroșul familiar de mosc și vanilie îmi inundă simțurile, și pot să jur că aș sta așa o viață.

    - Ești superbă, îngeraș, îmi șoptește ușor în timp ce îmi sărută creștetul capului.

     Prefer să nu îi răspund, ci doar să îi zâmbesc ușor.

     Mama apare de nicăieri afisând pe buzele date cu un roșu aprins, chiar dacă nu pleacă nicăieri în seara asta, un zâmbet larg ce îi conturează câteva riduri ușoare în jurul lui.

     Se pare că timpul nu a fost iertător nici cu ea.

     Spre surprinderea mea, îmi pune brațele subțiri în jurul meu, strângându-mă în brațe. Mă abțin cu greu să nu o resping, pentru că știu că face asta doar pentru că e tata lângă noi, și o cuprind în brațe la rândul meu doar de dragul aparenței. Deși știu că e un gest fals, ceva din mine se bucură, măcar așa pot să gust din ceea ce alți copii au parte mereu. E un gust amar, dar măcar simt ceva.

    - Ești foarte frumoasă, draga mea, spune imediat cum îmi dă drumul din brațe și îmi dă părul după ureche. Ești leită tatăl tău!

     Se depărtează de mine și fuge în brațele tatei, sărutându-l pe obraz. Tata zâmbește strâmb la afirmația pe care a spus-o, dar o strânge la rândul lui în brațe. Un zâmbet larg și sincer apare pe buzele mamei. Se bucură că e acasă, așa cum o fac și eu și asta mai șterge din toate lucrurile oribile pe care le-a făcut față de mine.