Preaiubitul Cole Moore

4. Era pierdută în timp ce voia să pară bine.

După o săptămână.

     Oglinda curată din baia spitalului, arăta mult prea bine cum viața pare să îmi părăsească trupul. Ochii mei căprui ce mai mereu străluceau, acum sunt roșii din cauza nopților nedormite și plânse, cearcănele aproape că îmi ajung până la vârful nasului, care avea o tentă rozalie de la frecarea lui cu servețelele ce acum era nelipsite. Noanța tenului meu ușor măslinie s-a dus, fiind acum palidă, buzele mele pline sunt ușor vinete și crăpate, încât mă ustură.

     Îmi e dor de culoarea lor vie, rozalie, de părul meu lung si castaniu închis, aranjat, care e total opus în momentul de față, de zâmbetul meu larg ce îmi dezvelea dinții  albi si perfecți si de gropițele din obraji, ce-l însoțeau, de pomeții mei bine conturați natural, dar care nu ieșeau atât de deranjant în evidență ca acum. 

     O vagă amintire cu mine mergând cu încredere pe holul liceului și nu numai, încredere provenită și datorită înalțimii mele cu mult peste medie, dar si a caracterului tare pe care îl posedam, moștenit în mare parte de la mama și probabil printre singurele lucruri moștenite de la ea, pare atât de îndepărtată și greu de retrăit acum.
Hainele largi de pe mine îmi fac trupul slab si lung să pară că e gata să cedeze și pe cuvânt de nu era. Muschii îmi tremurau ușor și necontrolat.

     Oftez ușor și simt cum pentru atâta lucru mi s-a dus jumate de energie.
Mă spăl ușor pe față și mă întorc de unde am plecat, pe scaunul ușor scorojit de pe hol. Lumea se foia în jurul meu, asistente alergau pe lângă mine acompaniate de strigăte de durere sau plânsete de copii.

     Mama era lângă mine fizic, căci psihic părea că e atât de departe. Abia că se uita la mine, de vorbit nici nu mai zic. Era în bula ei invizibilă, hotărâtă că nu mai există nimic altceva acum decât durerea ei de a nu-și pierde soțul. Ce nu știa ea, sau stia dar nu o interesa, era că pe lângă soț putea să își piardă și singurul copil.

     Amândoua eram conștiente că tot ce ținea în viață legătura fragilă pe care o aveam era iubirea pentru tatăl meu. Pentru că toată viața am avut senzația că singurul motiv pentru care se uita la mine era datorat de presiunile pe care le făcea tata asupra ei. Presiuni de a mă iubi așa cum o mama ar trebui să facă cu copilul ei.

     Îmi îndrept privirea spre ea. 
Clare Smith, femeia cu ochi de gheață, păr blod si mereu aranjat în funcție de ținuta pe care o alegea si care mereu îi venea perfect pe corpul ei voluptos, la fel de perfect, cu replici acide cu toți înafară de tata si cu o atitudine autoritară, acum părea că e era departe, iar eu tânjeam după o îmbrațișare sau măcar o urmă de iubire maternă din partea ei.

     Nu știu cum se simte o îmbrățișare din partea ei, în adevăratul sens al cuvântului. Se uita la mine doar când era tata prin preajmă, de parcă îi făcuse o promisiune că mă va accepta și voia să fie sigură că o vede că se ține de cuvânt. Era rece, dură si total dezinteresată de tot ce mi se întâmpla, de la lucruri banale până la plânsete de durere. 

     Încă țin minte cum în clasa a saptea am căzut și mi-am rupt mâna în fața casei, m-a văzut și s-a rezumat să se uite la mine câteva minute bune cum plâng. Abia după ceva timp s-a prefăcut speriată în timp ce-l chema pe tata. Nu am înteles niciodată de ce mă ura, iar cel mai dureros lucru e că niciodată nu am putut să citesc în ochii ei reci altceva decât dispreț pentru mine, singurul ei copil.

     Nikolas Smith nu știe și nici nu va știi vreodată de aceste lucruri. Nu pentru-că vreau să o protejez pe ea, ci pentru-că pot vedea cât de mult o iubește. Tata avea o putere extraordinară să iubească tot ce-l înconjoară. De la persoane, la animale și chiar la lucruri. Iubea tot ce era "mâna Lui Dumnezeu", căci el vedea frumos în orice, lucru pe care mi-ar fi plăcut să-l pot să-l fac și eu. Mereu venea cu animale rănite acasă, în ciuda furiei mamei, le făcea  bine și le căuta familii, dădea atât de multe șanse oamenilor încât mai mereu ajungea dezamăgit, dar niciodată nu se supăra.