În spatele draperiilor

Lyam

             30 septembrie. Ziua comemorării mamei mele...

              O zi pe care o detest. De când m-am mutat cu tata, speram să o vizitez pe mama ca să-i dau diferite vești, să mă descarc, să povestim. Dar se pare că am ajuns să o vizitez doar pentru că sunt singurul care îi pune flori pe mormânt. Ce zi minunata.

               M-am ridicat din pat și, fără să realizez, mi-am apucat telefonul strâns în palma rănită. Am icnit și aproape că l-am scăpat jos. Mi-am privit palma și am plecat la baie pentru a schimba bandajul însângerat. Am lăsat apa călduță să cadă peste material, umezind locul rănit. L-am scos cu grijă, schimonosindu-mă la văzul rănii. M-am spălat cu grijă, m-am uscat, am dat cu unguent, bandajat și... gata. Eram ca nou.

                Ieșind din baie, m-am îndreptat direct spre șifonier. Mi-am ales o bluză neagră, o pereche de jeans și, abia atunci îmi amintisem de restul rutinei. Fuga iar în baie. Am terminat și, cu o oarecare tristețe, am părăsit camera.

                Am trecut pe langa camera bețivului, ușa era deschisă. În interior, stătea pe jumate dezbrăcați el și o bruneta ,,gonflabilă". Așa poartă el doliu mamei? Chiar eram singurul îndurerat din această casă?!

                 Deja furia începea sa mă copleșească. Ce rost mai avea să dau buzna peste ei?! Am trecut îndurerat mai departe și, în living, Lila stăte pe canapea, ținând un buchet de crizanteme pe poale. Erau florile preferate a mamei.

                  — Nu te simți necăjit, Lyam, privește doar înainte. Asta și-ar fi dorit mama ta.

                   — Mama și-ar fi dorit sa nu fiu abandonat, Lila... Dar se pare că nu fiecare primim ce dorim.

                  Își lăsă privirea tristă spre buchet și mi-l întinse.

                  — Da-il. Îi plăceau crizantemele.

                 Am privit buchetul și, sec, m-am întors cu spatele și am plecat. Nu puteam lua buchetul. Nu doream. Doream să îl pun într-o vază și să-l păstrez în camera mea. Măcar cu atât să rămân după plecarea Lilei. Poate că sunt egoist, poate că mă comport urât cu ea, deși nu merită... dar mă simt atât de neputincios. 

                Aerul matinal era destul de rece, mai ales împotriva hainei subțiri în care eram îmbrăcat. Înaintam pe trotuarul acoperit cu frunze uscate, încă nemăturate. Îmi apăruse imaginea clară a mamei. Mă purta de mână pe o cărare asemănătoare. Iubea toamna, plimbările de dimineață și zilele ploioase. În imaginația mea, zâmbea larg și părea fericită. Nu avea nici o grijă, nici o problemă, eram doar noi doi, pe cărare, bucurându-ne de frumoasa vreme de afară.

                Simțeam lacrimi în colțul ochilor, mă înțepau. Nu doream să plâng, trebuia să fiu puternic. Dar mă durea, dorul de mamă îmi sfâșia inima, mai ales acum, rămânând singur. Cu dosul palmei mi-am șters fața, până a nu observa cineva.

                Ajunsesem pe strada de lângă cimitir. Am grăbit pasul până aproape alergam, dar brusc îmi aud numele strigat de cineva. Mă opresc locului și ridic capul, observându-l pe nimeni altul decât Jordan. Îmi făcea cu mâna entuziasmat și instinctiv am zâmbit.

               Eram pe punctul de plecare, când observ că îmi face semn să-l aștept. Oricum nu mă grăbeam nicăieri. Mi-am luat o postură veselă, relaxată, deloc necăjită. Nu are rost să mă dau mare tuturor că am necazuri.

               Peste câteva minute îl văd părăsind blocul și îndreptându-se spre mine.

                — Ce faci, puștiule? mă întreabă, tot numai zâmbet.