În spatele draperiilor

Jordan

            Peste o oră jumate, Lora mă anunță că pleacă, că se va întoarce diseară și că mi-a lăsat mâncare suficientă. Se aștepta să nu spun nimic, de aceea doar zâmbi și părăsi casa, lăsându-mă într-o pustietate devastatoare.

             Iar zâmbește. Iar vorbește blând. Iar mă sărută pe obraz și pleacă zâmbind. De-ar ști adevărul lacătului ce mi-a ferecat posibilitatea de-a o iubi...

              O urmăresc cu privirea până închide ușa. Ies din bucătărie și întru în dormitor, unde găsesc patul frumos aranjat. Oftez, spărgând liniștea ce părea că mă înghite. M-am așezat pe pat, ignorând scârțâitul și lăsându-mă pradă gândurilor ce năvăleau iar.

               Au trecut opt ani. Timp de opt ani m-am torturat, crezând că așa voi putea să devin ceea ce nu credeam vreodată că voi fi. Și n-am reușit. Toți acești ani au au însemnat un eșec, ce nu am fost în stare să mi-l asum măcar.

                Simțeam cum o lacrimă fierbinte mi se scurge pe obraz, ștergând-o repede. Eu sunt bărbat. Eu nu plâng de la nimicuri. Am treizeci de ani, ce naiba?!

                Mi-am lăsat capul pe pernele albe, moi. Somnul era acolo, în colțul lui, dar nu reușea să înainteze. Mă foiam pe toate părțile, deranjat de lipsa de control a gândurilor și a problemelor. Mă distrugeau pe interior, mai ales faptul că nu avem susținere. Am trecut prin perioade grele de acceptare și adaptare. În loc să am părinți care să se bucure indiferent de ce alegere luam, ei mă amenințau că mă reneagă.

                Și acum îmi amintesc ziua dinaintea nunții. Trebuia să fie ceva de vis, ceva memorabil. În schimb, am făcut exces de somnifere. Credeam că dacă opresc totul aici, părinții vor realiza ceea ce au greșit... dar n-a fost așa.

                 Nunta a fost amânată. Am fost internat la dezintoxicare și apoi, după ce mi-au îndesat un psiholog pe gât, m-au izolat în casă zile în șir. Au făcut tot ce se putea, dar nimic nu a fost îndeajuns. Acceptasem homosexualitatea după o perioadă lungă de luptă cu negarea. Nu doream să recunosc, nu doream să-mi imaginez cum ar fi viața mea dacă aș accepta. Dar am făcut-o. Și am ajuns un ostatic în propria lume... nu asta doream.

                În cele din urmă, am scos tubul cu câteva pastile rămase pe fund, am băgat una în gură și am înghițit-o cu apă. Acum depindeam de ele, nu puteam să dorm fără măcar una.

                M-am relaxat pe spate, încetând din a mă foi. Corpul meu perdea legătura de conștiință, aruncându-mă în lumea viselor. Beznă.

                                                                        *        *       *

                Deschid ochii, calm. Eram pe o bancă în parc. Arătam ca la nouăsprezece ani. Uniforma școlărească era șifonată, aveam fața umedă și tremuram. Am început să-mi amintesc perfect acea zi.

                După o ceartă colosală cu mama mea, am reușit să plec de acasă, fără măcar să reușesc să mă schimb. A fost ziua în care am decis să accept și ziua în care am decis să lupt.

                Plângeam pe bancă, ignorând armonia plăcută de afară. Soarele, căldura, iarba verde, freamătul oamenilor... nimic nu putea lumina abisul din sufletul meu. Până când un bărbat de peste cincizeci de ani se așezase lângă mine.

                 — Un suflet tânăr ce se confruntă cu greutățile vieții, nu-i așa? întrebă cu o voce blajină.

                I-am aruncat o privire fugară, observând cum își sprijină bastonul de spetează.