În spatele draperiilor

Lyam

                Privirea sa blândă se lăsă asupra mea și îmi zâmbi. Îmi promise că totul va fi bine și că niciodată nu voi fi singur. Zâmbetul... era atât de liniștitor. Întinse mâna spre mine și mi-o puse pe umeri.

                 — Nu vei fi singur, copile. Sunt aici, aud vocea sa calmă, urmată de un zâmbet.

                 Mă apropie de corpul său și mă prinse într-o îmbrățișare amicală. Îmi oferea siguranță și prietenie, mă simțeam apreciat.

                 — Dacă vei avea nevoie de mine, voi fi mereu cu tine. Promit.

                  Vocea sa îmi umplea timpanele și sufletul de căldură. Aveam un umăr pe care să mă sprijin și mă îndemna să am încredere deplină. Să am încredere că totul va fi bine...

                  Totul va fi bine...

                   Deshid ochii, obosit, icnind când simt obrazul puțin învinețit. Mă ridic cu o durere de cap uriașă și instinctiv privesc ora. 9: 22 minute... cât să fi dormit...

                   Buimac, mă îndrept spre baie. Îmi fac rutina și, sub jetul de apă abia călduță, îmi curăț rana din palmă, schimbând și bandajul. Ridic ochii spre oglindă și rămân dezamăgit. Ochii roșii și umflați de la plâns se potrivesc de minune cu obrazul puțin vinețiu. Dau cu apă rece pe față, mă șterg și inspir adânc. E liniște mortală în casă, auzindu-mi doar pașii și bătăile inimii.

                  Mă așez din nou pe pat. Privesc în tavan, persistându-mi în minte acea voce. Jordan. Cum de am putut să uit de el complet?! Știu sigur că trebuie să-mi cer scuze pentru că am făcut planuri, dar am lăsat cu ochii în soare singurul meu prieten.

                  Mă schimb de hainele de ieri pe care, desigur, nu am apucat să le dezbrac, și îmi iau o pereche de blugi negri și un pulover alb, subțire, potivit pentru vremea de afară.

                   Părăsesc camera. Pe hol– nimeni, pe scări– nimeni. Privesc în jur– nimeni. Imi dau seama că tata e la birou, iar Lila e la fiica ei bolnavă, ca în fiecare weekend. Ies din casă repede și înaintând prin curte, ies din acest loc al nefericirii, care-mi crează o senzație de sufocare. Merg pe cărarea asfaltată încet, apoi mai repede, până am ajuns să alerg.

                   Briza călduță îmi mângâia fața. Alergatul îmi accelerase pulsul, simțind cum obrajii mi se îmbujorează și ard. Zăresc panoul publicitar al alimentarei de lângă blocul unde locuia bărbatul. Mă opresc și oftez la gândul celor patru etaje de urcat, pe scări. Deja eram obosit, doar cu gândul la ele. Înghit în sec și îmi continui drumul. Un etaj minus... al doile etaj... minus... etajul trei... minus. Mă opresc și inspir profund, obosit. Chiar aveam nevoie de puțin sport, eram varză. Cu greu urc și ultimele scări și am alergat direct la ușa cu numărul zece. Apăs pe sonerie, dar nu răspunde nimeni.

                 Aștept undeva în jur de cinci minute. Nu răspunde nimeni. Dezamăgit, mă pregătesc să plec, dar aud încuietoarea ușii apoi ușa care se deschide. Îl văd pe Jordan cu o față obosită, somnoros, într-o pereche de pantaloni albi. Atât. Expresia obosită și buimacă a feței lui îmi provoacă amuzamten. Pufnesc în râs, dar mă opresc cu o grimasă când îmi simt obrazul pulsând.

                — Lyam...

                — Eu... nu vreau să te dernajez. Am vrut doar să-mi cer scuze pentru ieri, chiar nu am putut ajunge.

                 Mă privi preț de o clipă, dar nu spuse nimic. Întinse mâna spre mine imediat ce observă și apăsă pe obraz. Se încruntă și mă pătrunse cu privirea, întrebător. Atingerea, deși ușoară, îmi provocă un fior de durere, forțându-mă să-mi feresc capul.