În spatele draperiilor

Jordan

                Mă ridic în picioare cu o durere insuportabilă în piept. De jumate de oră stau nemișcat pe canapea, cu gândul doar la acei ochi albaștri, speriați, ce mă priveau întrebători și așteptau un răspuns. În schimb, eu am evitat contactul cu ei, am evitat atenția oricărui element ce-l reprezintă, dorind să fug de greșeala pe care o făcusem. Eram mânat de tentație... sunt mânat de tentație. Nu am reușit să mă stăpânesc și, după cum știu sigur, orice are un preț... absolut orice.

               Mă culc pe pat, privind ceasul electric de pe noptieră. Totul se întâmplase în aproape două ore. Deși pentru mine nu durase nici cinci minute. Încă și acum pot să văd acele buze roșii și moi, atât de aproape de mine, atât de ispititoare și... fierbinți. Aceste gânduri îmi creează o stare de neliniște și fierbințeală în tot corpul. Și doare. Fiecare gând mă costă, provocându-mi durere până și în ultima celulă.

                Închid ochii, dar nu durează mult pentru că aud ușa cum se deschide. Mă ridic speriat de-ndată ce aud suspinele îndurerate ale Lorei. Alerg spre ea și o văd cum se sprijină de tocul ușii, ștergându-și fața înroșită de plâns. Neliniștea mă cuprinde și fără ezitare o apuc de mâini, trăgând-o într-o îmbrățișare.

                 — Lora, draga mea! spun și o mângâi încet pe umăr. Lora, ce s-a întâmplat?! Nu mă speria!

                 Șiroaie de lacrimi se scurgeau de pe fața femeii, umezindu-mi pieptul. Era fierbinte și o simțeam cum tremură, inima îi bătea nebunește și vedeam cum culoarea din obraji dispărea. Ținând-o de mână, am condus-o până la canapeaua din living, unde s-a prăbușit, încă plângând. I-am adus un pahar cu apă. Deși nu părea că dorește, totuși avea nevoie.

                — Sora mea... s-a stins...

               Vocea ei răgușită se chinuia să-i părăsească gâtul. Deși foarte încet, auzisem ce spuse, rămânând șocat. Nu aveam cine știe ce legătură cu sora ei, o vedeam doar când plecam cu Lora de sărbători la familia ei. Știam doar că, bolnavă fiind, stătea în cărucior și din această cauză a adăugat kilograme peste măsură. Îmi priveam soția și simțeam că mi se rupe sufletul. Dar nu mă puteam concentra așa cum ar trebui. Nu puteam să o alin, să o încurajez, să îi fiu alături trup și suflet. Inima și creierul meu erau acum departe, în fața unor ochi albaștri divini...

                Plânsul începu să-și piardă din energie, devenind doar un suspin foarte vag. Se pare că era deja obosită, chiar extenuată. Încercând să o sfătuiesc era, cred, cel mai mare ajutor pe care i-l puteam oferi la moment.

                 — Ce-ar fi să te duc în dormitor, să dormi ? Ai mare nevoie de odihnă, Lora, iar după ce te trezești, promit să îți gătesc ceva pe placul tău, spun, știind că va fi de acord cu orice-i spun.

                Așa cum intuiam, aprobă și, luând-o în brațe, am dus-o în dormitor. Am pus-o pe pat și m-am așezat lângă ea. Cu dosul mânii îi șterg lacrimile de pe obrajii palizi. Stătea cu ochii închiși, era mai mult adormită, decât trează. Îi mângâi părul lucios, răvășit pe pernele moi. După atâta timp, ea încă arată divin...

               Am stat lângă ea aproape zece minute, fiind convins că a adormit. La cât de obosită părea, sunt convins că în următoarele două ore nu se va trezi, timp în care reușesc să fac cumpărături. Îmi iau telefonul, portofelul și părăsesc casa, încuind ușa. Lora putea deschide cu cheia de rezervă oricând, dar preferam să nu o deranjeze nimeni cât timp doarme.

              Mă simțeam încărcat emoțional. Totul cădea acum pe capul meu. Problemele mele, a Lorei, tristețea lui Lyam... Știam sigur că va trebuie sa îi dau explicații în cazul în care ne mai vedem, doar daca nu va dispărea, speriat de ceea ce pot face. Expresia de pe fața lui, în momentul în care aproape că l-am sărutat, îmi dădea de înțeles că el nu e ca mie, el visa la o adolescentă frumosă, care să aibă aceleași principii ca el. În schimb, eu sunt un bărat, matur și nefericit. Chiar aș putea visa la el vreodată?!