În spatele draperiilor

Lyam

             Acele câteva minute care mi le-am permis să dorm s-au transformat în două ore. Deschid ochii și dau direct de manuscris. Acele replici nenorocite în sfârșit au decis să-mi rămână în cap, oferindu-mi și răgaz de odihnă.

             Mă ridic din pat și brusc atenția îmi este captată de vocile ce se aud de jos. Deschid ușa și observ, peste balustrada aurită, că tata, mort beat, intră în casă însoțit de o adolescentă înaltă, suplă... chiar frumoasă.

             Repulsia și nervii mă loviră din plin, făcându-mă să explodez. Am ieșit din cameră, trântind ușa în urma mea. Îmi îndreptat pașii grăbiți pe scări, parcurgând repede drumul până în living. Euforia de pe chipul moșului mă făcu să turb, răbufnind.

                — Duhnești! strig eu, ștergându-i fericirea de pe chip.

              Fata de lângă el tresări, mutându-și privirea temătoare asupra mea.

               — Dă-te! reuși el să spună, mai mult bâlbâinu-se și gesticulând.

                 Încercă să facă un pas, dar se poticni, fiind prins de fată. Greutatea lui părea să o chinuie, așa că, din milă pentru ea, l-am apucat de celălalt braț, ajutând-o să-l ducă î n cameră. Văzându-l pe pat, abea treaz, pur și simplu nu mă mai puteam abține.

                   — Bețivule. Ai ajuns să vii în amiaza mare cărat de o puștoaică. Are vârsta mea, tată... Nu îți e rușine?! Ai de două ori vârsta ei... strig eu ultima propoziție, punând fata într-o ipostază încomodă.

                   — Și ce ai vrea să fac? Să tocesc hârtii toată viața? mârâi el, urmat de precipitații.

                  — Ticălosule! Zilnic stau singur, primesc amărâții tăi de bani și nu fac nimic altceva decât să încerc să te impresionez... dar tu?! Umbli toate drumurile orașului și te culci cu prima fată tânără pe care o apuci...

                   Am auzit un mic foșnet șiam întors capul spre domnișoara de lângă ușă. Avea obrajii îmbujorați și ochii înlăcrimați. Își strânse picioarele, încercând să tragă rochia roșie strălucitoare în jos, dar în zadar. Expresia naivă, corpul firav... și o așa ușuratică. Îmi era scârbă de... tot.

                   Din cauza strigătelor mele, Lila s-a apropiat de ușă și privi speriată. La fel ca mine, nu se aștepta să-l vadă pe tata acasă, așa... apoi mai era și fata, eu nervos...

                  — Ascultă, lighioană, rosti el, deschizându-și ochii. Nu îmi cere socoteli. Am acceptat să te cresc, să îți dau o viață frumoasă, bani... ce nu îți ajunge?! Vezi fata? Ia-o, vei avea nevoie de ea... e bună...

                 Spusele lui o făcură pe fată să plângă și, umilită, aruncă un pumn de bancnote spre tata și părăsi casa. Felul lui animalic de-a vorbi mă făcu să cedez. Nu puteam să cred că acest om a ajuns în așa hal. De cele mai dese ori stătea la un hotel, dar acum s-a decis să vină și să mă distrugă. Am simțit cum ochii mă înțeapă și, cu mișcări rapide, am părăsit camer, lăsând-o pe Lila să se ocupe de animalul beat... nici nu îl mai puteam numi tată.

                Mi-am șters repede ochii înaine ca prima lacrimă să se scurgă pe obraz. Am înșfăcat o haină de trening din cui și am ieșit din casă. Nu aveam o direcție, o destinație, aveam doar dorința de-a evada din această rutină infernală. Prima, a doua, a treia... nu mai pueam rezista. O altă fată care pleacă plângând, o altă ceartă, o altă zi în care decide să vină și să răstoarne totul cu susul în jos...

                Înaintam pe aleea asfaltată, acoperită cu frunze uscate. Simțeam adierea puțin mai rece a vântului ce-mi gâdila fața. Sau erau lacrimi...? Clocoteam pe interior și simțeam nevoia să mă descarc, dar nu puteam. Țineam totul pentru mine și sufeream în tăcere, obișnuit deja cu această durere tainică.

                  Îmi apăruse în minte imaginea mamei, îngenuncheată lângă mine, puștiul de opt ani, speriat și trist. Mă mângâie pe păr și, zâmbind, îmi întinse valiza. ,,Tatăl tău e bogat, Lyam. Îți va oferi tot de ce ai nevoie, vei fi fericit cu el. Pe când eu, o amărâtă de artistă, îți voi oferi doar o viață mânată de sărăcie. Nu vei fi fericit". Când îmi spusese asta, oare își imaginase că, din tot ce aveam nevoie, îmi oferise orice, dar nu iubire părintească? A spus că voi fi fericit, dar m-a mințit... iar pentru asta n-o voi ierta nici acum.

                 Ani la rând doream să mă întorc la ea, să-i arăt că nu a fost așa cum se aștepta,că nu sunt fericit, sunt singur și amărât... dar timpul mi-o luase înainte. Pentru că mă mințise, soarta s-a răzbunat pe ea și, în cele din urmă, i-a dat o lovitură puternică, ucigând-o. Infarctul a pus-o la pământ, lăsând-o să creadă că măcar singurul ei copil e fericit. Dar nici unul din acea familie nu eram fericiți, toți jucam dar un teatru ieftin, pentru care nimeni nu plătea să-l vadă.

                Afunat în gându-ri, nici nu realizasem că mica mea primblare a ajuns să se desfăsoare în peste două ore. Când ochii îmi secaseră pentru această zi, am decis să poposesc la Rose Cafe. Era călduț, liniște, frumos. M-am așezat la una din mesele de lângă geam, privind ocazional spre soarele care apunea după clădirile enorme.

                După ce am primit cafeaua comandată, mi-am aprins telefonul. Nici un mesaj, nici o noutate nouă... Ca de obicei, izolat de lumea din afară. Am stins telefonul și l-am pus în buzunarul hainei. Ascultam absent clopoțeii deasupra ușii. Cineva intră, cineva iese, iar intră, iar iese. Oameni fericiți, prieteni vechi, cupluri proaspete, familii unite...

                Când ceasul de pe perete arătase ora 19, plictisit, am achitat consumația și am ieșit. Nu mă grăbeam, n-aveam unde. Ies din cafenea și simt aerul rece ce mă pătrunde. Am vrut să plec, dar am simțit cum cineva mă apucă brusc de mână, făcându-mă să tresar. Mă întor repede și surprind privirea obosită a domnului din parc.

                   — Jordan? spun eu, puțin nesigur.

                  — Mă bucur că îți amintești de mine, spuse el și se forță să râdă.

                  — Mă bucur să te reîntâlnesc aici, spun eu,zâmbind, dar puțin deranjat de expresia lui gravă. Dar pari cam agitat...ai pățit ceva?

                   — Mă întrebam dacă, din întâmplare, ai văzut în parc un breloc din metal, cam uzat, cu un „J" pe el?

                  Cuvintele lui erau rostite încet și părea pierdut. Atunci mi-am amintit de acel breloc în formă de semilună. Îmi ridic iar ochii spre bărbatul optimist și, luând în considerare expresia feței, se vedea că era ceva important pentru el. Am zâmbint și am rostit :

                     — E posibil să-l fi luat eu. Mă gândeam că vei apărea să-l cauți, dar se pare că nu ai venit așa că am plecat cu el acasă.

                  Pentru o clipă am crezut că va intra într-o stare de euforie. Dar s-a stăpânit. A expirat doar ușurat și și-a dus mâna la inima. Se vedea pe chipul lui că acel breloc era important pentru el.

                   — Ce ușurare... am crezut că e pierdut definitiv, spuse el, cu vocea coborâtă.

                   — Dacă nu ai planuri, mi-ar face plăcere mâine să ți-l returnez, poate aici, la aceeași oră, îi propun eu,senin.

                   Mă privi preț de o clipă apoi ridică privirea spre cerul care se întuneca incet. Părea că se grăbește deci am decis că nu e cazul să îl țin în loc. A dat aprobator din cap, i-am zâmbit și ne-am luat adio.

                  M-am întors cu spatele și înaintam pe drumul asfaltat. Apoi brusc am știut că ceva am uitat așa că m-am întors zâmbind:

                  — Apropo, mă numesc Lyam.