În spatele draperiilor

Lyam

               Mă îndreptam spre casă, pe drumul pustiu. Frigul băgase oamenii în case, lăsând drumurile goale. Pe ambele părți a trotuarului ardeau câteva felinare, unele fiind defecte. De jur împrejur se zăreau lumini aprinse pe la case, luminând drumul.

                Îmi înghețase mâinile, fiind prea frig pentru un început de toamnă sau, mă rog, pentru octombrie. Mi-am scos mâinile din buzunare, care nu mă încălzeau deloc, și am început să suflu în pumni. Aburul cald mă mai dezmorțise, dar pentru puțin timp. Lipsa de aer mă amețise deja, deci m-am oprit, introducându-mi mâinile iar în buzunare.

                 Grăbeam pasul de fiecare dată când sufla vântul. Era al naibii de frig, iar eu urăsc frigul. Aproape alergam când am observat acoperișul casei mele și lumina ce ardea la geamuri. Brusc, inima începu să mi se contracte și deveneam confuz. Nu doream să mă întorc acolo, dar totuși parcă doream pentru a găsi un motiv cert ca să pot pleca.

                  Dar cu Lila cum rămâne?

                  Asta mă durea cel mai tare. Dorința mea de a evada era imediat curmată de chipul blând al femeii. Cum puteam să o las să muncească acolo, cu nesimțitul ăla!?

                   Și așa apăruse ura de sine. Neputința ne face slabi, iar acum, eu eram slab. Nu pot pleca, nu o pot lua cu mine, nu am unde... nu pot fi fericit, știind că acolo ea își da duce veacurile...

                     Și așa, înaintând, m-am profilat în fața porții, plângând ca un laș. Frigul îmi biciuia fața, dar nu mă deranja. Nu era acesta motivul întoarcerii mele.

                    Am pătruns în grădină, străbătând cărarea lungă din piatră, înconjurată cu o peluză frumos tunsă. Am ocolit havuzul cenușiu și m-am oprit în fața ușii mari din lemn de mahon. Am înghițit în sec și am intrat în casă. Credeam că creierul meu va ceda. În living, Lila stătea aplecată deasupra unor cioburi, ștergând și curățând mizeria. Avea fața umedă iar buzele subțiri se abțineau din tremurat.

                  Imediat am îngenunchiat lângă ea, aruncând iar cioburile din mâinile ei pe podea. Tresărind, ridică ochii spre mine și schiță un mic zâmbet.

                   — Cum a fost plimbarea, Lyam? întrebă ea, cu o fericire chinuită. De ce ai fața umedă?

                   — Ce s-a întâmplat? spun eu, ștergându-i obrajii.

                    Își feri capul și se apucă iar de strâns. Faptul că era atât de blândă chiar și în clipa asta mă enerva la culme. Ghicind motivul, aveam impulsul de a lua un ciob de la vaza spartă și, cu toată furia acumulată, să-i sfâșii jugulara.

                    — Termin imediat de strâns și plec. Îmi prinde bine o vacanță.

                  Zâmbetul de pe fața ei mă dezarma, umplându-mi ochii de lacrimi. Unde pleca, de ce, cu cine?!

                    — Cum adică pleci? întreb, cu vocea secătuită.

                    — Lyam, ascultă-mă bine. Am lucrat aici de peste zece ani, am condus această casă cum am putut eu mai bine și te-am crescut ca pe copilul meu. Dar deja sunt bătrână, acele scări nu se urcă singure, această casă mare nu se curăță singură... eu deja mi-am încheiat misiunea. A venit vremea să...

                   — Te-a concediat? o întrerup, temându-mă de răspuns.

                   — M-a concediat, îmi răspunse calm, cu sinceritate.

                     Sângele mi clocotea în vene și dacă nu mă descărcam, avea să explodez. Am privit-o în acei ochi mici și umezi și am înșfăcat un ciob de pe podea. Anticipându-mi mișcarea, Lila mă prinse de mână, făcând ochi mari.

                    — Lyam! Nu acționa nechibzuit. Asta nu o să-ți aducă pace, crede-mă. Nu face asta de dragul nimănui, înțelegi?! începu ea să strige, văzând că nu slăbesc ciobul din strânsoare iar acesta îmi tăie pielea palmei, sub presiune.

                   Mâna mă durea, sufletul la fel. Ambele sângerau la fel de mult și dureau la fel de tare. Eram o persoană slabă, lașă, cedam ușor. Iar acum nu eram în stare să fiu puternic. Am căzut în genunchi, lângă făptura tristă și am izbucnit în plâns. Uram să fiu așa, dar nu puteam altfel. Tată ușuratic, mamă egoistă până în clipa morții, nu avem prieteni. O aveam doar pe Lila care urma să plece. Trăia modest, avea două fete dintre care una era bolnavă, soțul era casnic... din ce avea să trăiască?

                  În momentul meu de cedare aveam nevoie doar de un umăr pe care să plâng. Lila se așeză lângă mine și, cu toată dragoste ei de mamă mă luase în brațe, mângâindu-mă pe spate. Lăcrima. Simțeam cum îi curg lacrimile fierbinți pe spatele meu, dar nu scotea niciun sunet. Din noi doi, ea alese să fie cea puternică, deși trebuia să fiu eu.

                  Copleșit de slăbiciune și furie, eram în stare de orice. Durerea care îmi sfâșia inima mă împingea spre lucruri necugetate, îmi doream să-l provoc pe acel bărbat. Deși îmi oferise valoare materială, eu aveam nevoie de îndrumarea unui tată, aveam nevoie de iubirea părintească, dar eu primeam bani, daruri, obiecte scumpe, dar lipsite de valoare în ochii mei.

                    Acum, în ciuda a ceea ce am încercat să fiu, stăteam în brațele singurei persoane care mă mai iubea și plângeam ca un copil mic... așa cum nu făcusem ani la rând.

                   Deși pentru mine era un act de slăbiciune, Lila mă îndemna să mă descarc, să las toată durerea în acele lacrimi și să devin puternic. Dacă vreau să înfrunt viața și să-mi croiesc singur drumul, aveam nevoie de putere. Iar eu eram singurul meu sprijin. Nu trebuia să depind de nimeni... niciodată.

***

                  Nu durase mult până când am reușit să-mi stăpânesc acele emoții. Cu ajutorul Lilei, am ocolit camera bețivului, intrând direct în a mea. Femeia m-a ajutat să-mi dezinfectez rănile cauzate de cioburi, incluzând și câteva tăieturi mai ușoare pe picior din cauza așezării pe cioburile de pe podea. Le-a curățat cu grijă și le-a bandajat, rugându-mă să promit că nu voi mai reacționa așa, chiar și după plecarea ei.

                M-a mai rugat să mă dezbrac de aceste haine murdare de sânge și să le dau cât mai curând la curățat. Nu suporta să mă vadă așa, murdar de propriul sânge.

                  — Nu-ți face griji. Promit că, orice ar fi, vei rămâne aici... dacă dorești cu adevărat.

                   Mă privi calmă, fără să reacționeze la hotărârea din vocea mea. Părea că se luptă cu sine. Dorea să plece, dar în același timp nu putea.

                     — Fie voia Domnului, Lyam. Am avut ani de muncă zilnică. Muncă în care m-am implicat și moral, nu doar fizic. Dar la cei cincizeci și doi de ani ai mei ar prinde bine și o vacanță. Să știi că...

                    —Deci mă abandonezi și tu? vocea mea se răci mai tare decât aș fi sperat. E bine... nu e nici o problemă. Ai o familie, ai o vârstă, dorești să te retragi... înțeleg. De fapt, nu am nici un drept să te țin aici, nu?! mă răstesc eu, trădând faptul că mă simțeam prea afectat.

                   Expresia feței i se schimbă. De la o calmitate impresionantă, a trecut la o expresie tulburată, tristă. Dorea să mai spună ceva, dar se răzgândi. Realizase că nu mai e cazul să pună paie pe foc, deci renunțase. Ea era demoralizată, iar eu eram secat de puteri și răbdare.

                     — Odihnește-te, Lyam. Ai nevoie de odihnă, spuse ea și părăsi camera.