În spatele draperiilor

Jordan

               Puștiul zâmbi la sfarșit și plecă. Am avut un vag impuls de-al încetini, doream sa îmi mai vorbească, mă simțeam singur... dar nu e dreptul meu să îi stric planurile.

                Am privit băiatul până a dispărut după colțul din cărămidă a unui bar. Când am simțit o adiere mai rece a vântului am decis că e timpul să intru.

                Căldură plăcută a cafenelei mi-a înmuiat simțurile și, așezându-mă la masa de adineaori, mi-am băut cafeaua neagră, regretând că a reușit să se răcească. Lichidul călduț și amar îmi invadase gura, devenind chiar plăcut.

                 Am sorbit încet din cafea, până am terminat-o. Am achitat consumația și am părăsit încăperea. Când am ieșit, era noapte de-a binelea și se făcuse mai frig.

                   Am mers pe jos până acasă, repede, fiindu-mi frig. Am ajuns în fața blocului și am observat, spre surprinderea mea, că luminile erau stinse. Se pare că încă nu ajunsese acasă. Am urcat încet scările, destul de obosit, ferm convins că voi dormi buștean. Casa era, așa cum m-am așteptat, goală. Luminile stinse, totul așa cum am lăsat.

                    Am aprins lumina în dormitor și mi-am verificat telefonul. Zărisem un mesaj de la soția mea ce mă anunța că nu va veni acasă până mâine. Am citit printre rânduri mesajul mult mai voluminos și, înțelegând ideea principală, am stins telefonul punandu-l pe noptiera lăcuită. M-am culcat pe cearșafurile netede și imediat m-am pierdut printre gânduri. Am oftat, neliniștit de faptul că iar aceste gânduri nenorocite nu mă lasă să dorm iar de pastile deja m-am saturat. Acele somnifere îmi creaseră deja dependență iar asta mă irita.

                    Stăteam cu ochii închiși și în minte îmi derula tot ce am făcut de-a lungul zilei. Era greu de crezut că totul a fost într-o singură zi. Jogging, dormit, fuga pe stradă, căutarea medalionului, găsirea lui... deși păreau lucruri banale, am realizat că de mult timp nu am avut așa zi plină. Monotone, mereu la fel, am suportat ani la rand aceasta rutina infernală.

                 Printre gânduri îmi apăruse chipul băiatului. Realizasem că pulsul îmi creștea odată ce-mi confirmam cauza acestei schimbări. Acel puști... era ceva familiar în privirea lui, vocea lui. Nu pot să-mi dau seama ce anume, dar simt că, undeva, cândva,am văzut acel puști. Avea ochii strălucitori, de-o tristețe frumoasă, mișcările line și chiar elegante, vocea copilărească și dulce...

             Fără să realizez, am schițat un zâmbet în colțul gurii. Revenind la realitate, am făcut ochii mari și mi-am dus mâna la piept. Simțeam că inima mi-o ia la goană, vrând să-mi părăsească trupul. Acel puști... îmi va da lumea peste cap.

                Mă făcuse să zâmbesc sincer, nu o facusem de ani buni. Încet, încet, încep să cred că nu va fi doar o simplă rafală de vânt, trecătătoare, neînsemată. Acel băiat îmi trezea speranța, iar dacă nu a apărut întâplător în viața mea, voi crede cu adevărat în destin.