În spatele draperiilor

Jordan

              — Am și eu dreptul să aleg, Lora.

             — Trebuia să te gândești bine înainte să accepți, Jordan. Acum e prea târziu.

              O priveam mut în timp ce își aranja voalul alb, cusut cu perle. De atunci știam că viața mea va fi o ruină, că voi regreta amarnic și că lașitatea mea era cea mai mare greșeală.

               — Dacă vrei, pleacă. Dar nu uita, vei deveni cea mai mare dezamăgire a familiei tale, rosti femeia, rece.

                — Nu am nevoie nici de avere, nici de acei oameni care nu mă susțin.

                — În ce, Jordan? Când vei fi în stare să-mi spui și mie care e problema? De ce nu mă poți iubi, așa cum o fac eu? În ce ai nevoie de susținere? spuse ea, apropiindu-se de mine și mă privi cu ochii ei albaștri, umezi.

                 Își puse mâna pe fața mea, mângâind-o ușor. Își lipi buzele de ale mele, învăluindu-mă într-un sărut cald. Nu eram fericit. Lacrimile mi se scurgeau pe obraji, umezindu-i și ei obrajii moi. Simțea, știa, dar nu mă lăsa. Era trasă în acest joc al destinului și, ca și mine, nu știa ce e fericirea. Trăiam amândoi cu o iubire veninoasă și credeam că totul va fi bine... dar nu a fost așa.

                  Continuam să-i privesc, sângele clocotindu-mi în vene. Erau implicați în acest joc al politeții și continuau să se tutuiască, de parcă erau vechi prieteni. Simțeam o furie inexplicabilă văzând privirea din ochii băiatului. Părea fascinat de Lora, la fel cum e un copil când vede o jucărie noua. În fiecare secundă sperăm că acei ochi dulci sa fie doar în capul meu, rezultat al oboselii din ultimele zile.

                  Băiatul se întoarse spre mine și zâmbi. Uau, primeam și eu atenție.

                  — Nu îți e foame? spuse acesta, atrăgându-mi atenția spre platoul cu mâncare de pe masă. Când reușise Lora să îl pregătească?!

                  — Acum, nu, spun mai rece decât am vrut, așezându-mă iar pe canapea. Mă simțeam deranjat de faptul că Lyam nu vorbea cu mine. Atunci știam sigur că, spre surprinderea mea, eram gelos, ca un puștan de liceu, pe propria soție. Eu l-am invitat. Ce, mă rog, au ei în comun?!

                   — Jordan, ești bine? spuse Lora, apropiindu-se de mine.

                   — N-am nimic. Mă întorc imediat.

                   Mă ridic de pe canapea și plec în baie. Dau drumul la apa rece să curgă, stropindu-mi puțin fața. Calmează-te, Jordan. Sunt doar politicoși...

                  Am ieșit repede și m-am așezat pe scaunul de lângă Lyam, luându-l prin surprindere. Am luat o felie de șuncă și la fel de repede am mâncat-o.

                 — Ziceai că nu îți e foame, se auzi iar femeia, râzând.

                 — Păi doar a fost la baie, nu?! interveni Lyam, râzând împreună.

                  Luă și el câteva gustări și, scuzându-se, se ridică de pe scaun.

                  — Mi-a părut bine, Jordan, dar trebuie să plec. Sper că nu se anulează acea ieșire de seară. Mi-ar plăcea să veniți amândoi.

                 Și credeam că fericirea mea va apăre, dar a rostit amândoi. Cum adică?

                  — Si-sigur, spun eu, forțându-mi un zâmbet. Stai să te conduc.