În spatele draperiilor

Jordan

              Stăteam nemișcat sub jetul de apă abia caldă. Pielea mă furnica, inima îmi bubuia și aveam o senzație puternică de epuizare. Mă simțeam oricum, dar nu eu însămi. Simțeam cum o persoană egoistă și rece pune stăpânire pe mine și provoacă durere tuturor din jur, mai ales Lorei și... mie.

               Mă voi preface că te înțeleg, Jordan. Oare ai putea face asta vreodată, Lora?! Cum ar putea ea să mă înțeleagă, când nici măcar eu nu o fac?! Sunt izolat, sufletul meu e departe de tot ce sunt și am fost până acum. De mult nu mai știu cine sunt, de mult nu mai știu ce voi fi sau am fost. Trec zile, unele în lacrimi, altele mă consumă în liniște. Dar doare, iar această durere nu este înțeleasă de nimeni... cunoscută, dar neînțeleasă.

              Las apa să curgă câteva minute, fără a depune efort să mă curăț. De ce aș face-o?! Ce ar trebui să spăl acum, ultimele picături de plăcere oarbă, oferite de nimeni alta decât soția mea?! O opresc, mă șterg repede cu prosopul, mă aranjez puțin și îmi pun pe mine hainele ușoare de bumbac alb.

               Nu spun nimic. Cu stropii de apă încă picurând din părul meu, îmi iau telefonul de pe noptieră și las în urmă, în așternuturi, acea zeiță frumoasă, cu trupul gol, ademenitor. Părăsesc casa în tăcere, cu ochii învăluiți în lacrimi. Mă doare ceva, sufletul, inima, conștiința, nu știu, dar doare tare.

                 Oboseala încă se simte. Nu am habar unde ar trebui să plec sau de ce am părăsit casa, știu doar că acel loc mă sufocă, iar tensiunea mă îngroapă de viu. Am început să alerg pe trotuarul asfaltat, îngrădit cu copaci. O briză rece mă lovi în față, dar nu conta. Alergam spre parc, conștient fiind de libertatea care mă învăluia ori de câte ori eram acolo. Oameni râzând, fericiți, familii ce radiau de o bucurie inexplicabilă, cupluri ce fremătau de fiorul iubirii, singuratici, totul defila frumos sub cerul albastrul, pe iarba verde a acelui loc aglomerat, dar liniștit în același timp.

                   Grăbesc pasul. Alergarea mă epuiza mai tare. Minutele treceau și luna se făcea văzută în spatele soarelui epuizat, abia vizibil. Ajuns în parc, m-am așezat pe acceași bancă pe care l-am văzut pe Lyam prima dată. Priveam locul gol de lângă mine și îmi stăruia imaginea băiatului în minte. Trebuia să ne vedem peste trei ore, la același local unde ne-am revăzut. Apoi trebuia să mă întorc acasă, unde l-am mai adus. Acum, totul mi se pare că stăruie în jurul lui, accelerându-mi bătăile inimii și oferindu-mi o ușoară senzație de căldură.

                   Am continuat să merg lent pe cărarea asfaltată. Bănci pustii, bănci care gem sub greutatea oamenilor, copaci verzi, oameni, zeci de oameni. Jumate de oră se scurge în viteză, fiind incapabil să observ. Mintea mea e un labirint de senzații. Melancolie, tristețe, entuziasm, tristețe. Toate se rânduiesc, epuizându-mă teribil. Simt că ochii îmi sunt acoperiți de oglinda cristalină de lacrimi. Nu pot plânge, nu acum, în văzul atâtor oameni.

                Îmi abțin lacrimile și în liniștea mea dureroasă continui să înconjor parcul. Totul e neschimbat. Oamenii, copacii, vrăbiile, tufele verzi. Se scurge o oră. Timpul se scurgea repede, apropiindu-se ora întâlnirii cu Lyam. Emoțiile îmi creșteau și nerăbdarea mă copleșea. Mă simțeam ca un copil ce așteaptă să plece în parcul de distracții după multe zile de așteptare. Acest sentiment mă făcea viu.

                 Îmi grăbesc pașii peste puteri pentru a ajunge cât mai repede la cafeneaua indicată. Nu puteam să cred cum oboseala mă doborâse, în cele din urmă, pe o bancă, iar somnul mă lovise din plin. Am stat cu ochii închiși aproape o oră, dormind așezat, visând același om. Brunetul palid cu ochii săi frumoși, blânzi, ce-mi încălzeau simțurile.

                  Eram deja în întârziere. Buimăceala mă împiedică să opresc un taxi și fără să realizez, m-am trezit din nou alergând ca un nebun pe trotuar. Imi accelerase pulsul și bătăile inimii, dar știam sigur că nu trebuie să mă opresc. Dacă continuam să alerg, sigur ajungeam cu puțin peste ora indicată. Deja simțeam că-mi svâcnesc picioarele când, într-un sfârșit, am ajuns în fața ușii acelei cafenele. Ambianța era la fel, relaxantă și de o plăcere uimitoare.

                  Am început să-l caut cu privirea și simțeam că-mi crește agitația când nu-l vedeam. Am început să merg încet printre mese, căutând acea figură înaltă și slabă. Nu era. În cele din urmă, reușesc să mă calmez și, sub privirea curioasă a unora din oameni,m-am așezat la o masă puțin mai retrasă, lângă un geam. Încercam să mă consolez cu ideea că poate și el are ceva treabă, întârzie puțin.

19:15

         Va veni curând.

19:30

        Sper că e bine.

20:00

            Nu-mi pierd speranța, e în drum spre cafenea...

20: 10... el nu a mai venit...