Proud Cis

La Roue de Fortune

Orașul Westminster, decembrie 1432

Sărbătoarea Crăciunului de la curtea regală e umbrită de moartea ducesei de Bedford. Zi după zi, întreaga curte, în frunte cu tânărul nostru rege, se închină în Sfânta Biserică și îi murmură rugăciuni, preoții îi pomenesc numele de trei ori pe zi, citesc rugăciuni pentru bunul ei suflet iar regele și unchiul lui, Gloucester, trimit scrisori de condoleanțe peste Canal ducelui de Bedford. Dintr-o dată, curtea regală, care și așa abia că părea că e cuprinsă de un licăr de lumină, se stinge cu totul: muzicanții se opresc din cântat, actorii sunt trimiși din săli, oamenii rămân tăcuți, cu capul plecat în pământ, fără să sufle o vorbă, jocurile și sporturile sorocite sărbătorii de Crăciun, colindele și dansurile se sting și ele și pare că nu au existat vreodată – curtea engleză se transformă într-un mormânt deschis, ca o rană ce nu mai încetează să sângereze în adâncimea unei prăpastii.

Și în această dimineață ne aflăm în capela regală, așezați pe scăunașele de rugăciune, cu fruntea aproape lipită de poliță. În timpul slujbei de pomenire îmi ridic puțin privirea spre altar, unde îl văd pe rege îngenuncheat și îmi dau seama că sunt puțini oameni cei care jelesc cu adevărat moartea ducesei Anne, care își amintesc de frumusețea, bunătatea și de farmecul ei. Sunt puțini dintre cei adunați astăzi aici care văd mai departe de statutul ei. Ciulesc urechile și aud cum preotul recită din Biblie iar la sfârșit rostește numele ducesei Anne, cea care a murit cu pruncul prins încă în pântec; pruncul pe care ea și ducele l-au așteptat atâta amar de vreme și care a fost vătămat de cruda boală a frigurilor și febrei, preluată de la bolnavii din spitalul de la Paris, provocându-i greață și slăbiciuni ducesei, făcând-o să moară în chinuri groaznice în patul ei din Hôtel de Bourbon. Aud strigându-se de trei ori „Amin!", vreme în care lumea se ridică în picioare și își face semnul crucii. Mă ridic și eu, cu ochii lipiți de marele altar, vreme în care regele, încă îngenuncheat pe scăunaș, îi șoptește ceva unchiului lui. Bag de seamă că i-a cerut să nu îl așteptăm, astfel că ducele de Gloucester e cel care ne conduce la masa din sala mare a palatului. Soțul îmi prinde mâna și mă conduce chiar în spate, iar imediat după noi vin multitudinea de conți și contese, marchizi și marchize, baroni și baroneze.

Pentru mine, moartea ducesei de Bedford înseamnă pierderea unui slujitor devotat al Domnului nostru, o femeie și mamă, însă pentru alții – ducele de Gloucester, Bedford și pairii Angliei – semnalează începutul unui dezastru. Relațiile dintre Anglia și Burgundia nu au fost niciodată prea ușoare. După câte înțeleg de la soțul meu, ducesa de Bedford, drept sora mult iubită a ducelui Philip de Burgundia, aliatul cheie al Angliei în războiul împotriva Franței, a jucat rolul de mijlocitor între soțul și fratele ei și a ajutat la întreținerea prieteniei dintre noi și duce, asigurându-ne constant ajutorul împotriva delfinului încoronat de Fecioară. Însă acum că ducesa Anne e moartă și nu mai există nimeni care să ne protejeze, consilierilor le e teamă că Burgundia ne va întoarce spatele, că se va întoarce împotriva regelui nostru – sau chiar mai rău, că se va alia cu Franța și amândoi vor porni o invazie a Angliei.

― Totul va fi bine, îmi spune soțul în șoaptă în vreme ce suntem conduși spre ușa sculptată în lemn a sălii mari, auzind în spate dangătul intens al ultimului clopot bătut în cinstea ducesei de Bedford. Milord ducele va găsi cu siguranță o cale de scăpare. Și de bună seamă că nu putem sta să așteptăm să fim atacați de francezi, pur și simplu, nu-i așa?

Tocmai de asta mi-e cel mai teamă. Dacă regele și consiliul său va hotărî că este posibil trimiterea unei oștiri peste Canal, ducele de York, în calitate de vărul regelui, pare să fie cel mai bun candidat pentru asta. În același timp, dacă pe el nu îl deranjează să rămână departe de mine, pe mine m-ar face să sufăr. Nu pot suporta să rămân iarăși în urmă; nu cutez să mă gândesc la ziua în care el va fi nevoit să plece iar eu voi fi nevoită să îl las.